Unchiul a ridicat o mână, netezind ridurile de pe chipul bunicii. Din cauza muncii grele, arăta mult mai în vârstă decât cei cincizeci şi nouă de ani pe care-i avea, cu toate că era în continuare o femeie graţioasă. De-a lungul anilor văzusem bărbaţi venind la noi acasă. Bunica îi gonise pe toţi cu indiferenţa ei. Ştiam că râul dragostei pentru bunicul nu a secat niciodată şi am văzut că devin ca ea şi ca mama, credincioasă unui singur bărbat.
— Acum, că te-am găsit pe tine, sunt perfect mulţumită.
Bunica şi-a culcat obrazul pe mâna fiului ei. A înclinat bolul, scurgând restul de supă în lingură.
— Bravo, copile. Ai terminat supa.
Unchiul Đạt a insistat ca bunica să mănânce. Ea ni s-a alăturat pe rogojina de paie. M-am dus la pat şi am luat evantaiul. Mama a ieşit din zona de gătit, rugându-l pe unchiul Minh să tragă un pui de somn. A scuturat din cap şi a ridicat stiloul în aer. „Ngọc, povesteşte-mi despre tatăl lui Hương,” Mama s-a aşezat şi i-a masat picioarele unchiului Minh. Era o poveste pe care insistasem de multe ori să o aud.
— L-am cunoscut pe Hoàng când aveam optsprezece ani, în timpul Sărbătorii din Mijlocul Toamnei, a început ea.
Era o noapte magică, cerul era împodobit de o lună plină. În jurul Lacului Sabiei Restituite, mii de lampioane de hârtie luminate de lumânări se adunau pentru o paradă, luminile lor legănându-se ca solzii unui dragon pe ritmul cântecelor şi al bătăii tobelor. Mama mea, prea mare ca să ducă un lampion, îşi urmărea prietenele, trecând în grabă pe lângă figuri de stele, animale, flori. Când şi-a pierdut din vedere prietenele, a iuţit pasul şi s-a împiedicat într-o piatră ascuţită. A căzut, iar din picior a început să-i curgă sânge.
A scos un strigăt de durere, dar vocea i-a fost înghiţită de cântece şi de bătaia tobelor. Nimeni n-a observat-o. Pe măsură ce o cuprindea disperarea, din mulţime s-a desprins un tânăr. A îngenuncheat, şi-a scos cămaşa purtată pe deasupra, a rupt-o şi i-a bandajat piciorul. A dus-o acasă, iar pe drum a făcut-o să râdă atât de tare, încât ea a uitat de durere. Au fost de nedespărţit, până când bărbatul – tatăl meu – s-a înrolat în armată.
I-am arătat unchiului Minh pasărea Sơn ca.
— Tata a cioplit asta pentru mine.
Unchiul a studiat pasărea. „E frumoasă. Unde a luptat tatăl tău?”, a scris el.
— Nu ştiu, n-am primit nicio scrisoare de la el.
— Am renunţat să-l mai caut pe Hoàng, a spus mama, dar nu cu mult timp în urmă am găsit o ştire în ziar. Un soldat fusese rănit într-o explozie şi şi-a pierdut memoria. La începutul acestui an a auzit la radio o poezie despre un râu care trece prin satul lui. Poezia i-a trezit emoţii atât de puternice, încât şi-a amintit drumul spre casă. Familia lui nu mai primise nicio veste de la el de nouă ani şi apoi a apărut de nicăieri. Îţi poţi închipui cât de bucuroşi au fost? M-am gândit la poeziile pe care le publicasem. Îmi doream foarte mult ca tata să le citească şi să găsească drumul înapoi la noi.
A venit mătuşica Hạnh. Unchiul Đạt a întâmpinat-o în uşă. Ea i-a spus ceva, la care el s-a încruntat. Îmi doream cu disperare să aflu ce se întâmplă, dar nu voiam ca unchiul Minh să ne vadă şuşotind.
Bunica s-a întors la pat.
— Dormi un pic, fiule. Mai târziu o să vorbim pe îndelete.
Unchiul Minh a dat din cap, dar stiloul lui a scrijelit pe pagină „Mămico, ce mai fac bunica TÚ, domnul Hải şi fiul lui?”
— Domnul Hải şi familia lui sunt bine. Abia aşteaptă să te vadă. Cât despre draga mătuşica TÚ... îmi pare rău, fiule... A murit înainte ca eu să mă pot întoarce în sat. Oamenii zic că s-a sinucis, dar eu nu cred asta. Unchiul Minh a strâns stiloul între degete. „Crezi că a omorât-o cineva?”
— Da, ca să-i ia pământul. Îl apăra cu atâta înverşunare.
„Oamenii ăia răi o să putrezească în iad.” În mâinile unchiului, stiloul a tremurat.
„Dar fratele Thuận, mămico?”
Bunica era tulburată. În timp ce mama o ţinea, eu am povestit despre bombardamente şi cei doi soldaţi care au adus vestea morţii unchiului meu cel mai tânăr.
— Thuận, o, frăţiorul meu... a urlat unchiul meu. S-a bătut cu pumnul în piept. A întins mâna după a bunicii, cu obrajii scăldaţi în lacrimi.
— Îmi pare rău, mămico. Ai suferit atât de mult.
— Dar viaţa mea e plină şi de bucurii, a spus bunica pe un ton sugrumat. A fost o mare bucurie când am primit telegrama ta. De unde ai făcut rost de adresa mea, fiule? Şi de ce nu m-ai contactat mai repede? Unchiul Dạt şi mătuşica Hạnh stăteau lângă mine, nerăbdători să audă răspunsurile. Unchiul Minh a scris ceva, ca apoi să înnegrească cuvintele cu cerneală. A întors pagina, ca apoi să ţină cu ochii închişi stiloul în mână.
Am tresărit când a aruncat stiloul şi carneţelul pe pat. S-a chinuit să se ridice în capul oaselor, apoi s-a tras mai aproape de bunica. S-a plecat în faţa ei, capul lui atingându-i picioarele.
— Mămico... iartă-l pe fiul tău netrebnic.
— Minh!
Bunica şi-a pus mâinile pe umerii lui, trăgând de el să se ridice.
— Doar eu sunt de vină. N-am reuşit să-mi ţin familia împreună.
— Dar eu n-am...
Unchiul a fost întrerupt de o tuse violentă. S-a apucat strâns de piept, în timp ce mama îl bătea pe spate. Când tuşea s-a potolit, i-a dat să bea nişte apă. Unchiul a dat din cap în semn de mulţumire. A ridicat un colţ al rogojinii de paie. Sub ea era un plic gros. Ţinându-l cu ambele mâini, i l-a dat bunicii. M-am aplecat să arunc o privire. „Gửi Mẹ Trần Diệu Lan, 173 Phố Khâm Thiên, Hà Nội.” Plicul îi era adresat bunicii. Pe el nu figura niciun expeditor.
Unchiul Minh a luat stiloul.
— Am vrut să-l trimit prin poştă, dar m-am temut că o să ajungă pe mâini nepotrivite. Vă rog, citiţi-o împreună, a scris el.
— O să facem asta imediat ce-ţi bei fiertura.
Mama s-a uitat la ceas.
În timp ce unchiul Đạt îi aranja unchiului Minh pernele la spate, ca să stea mai drept, bunica se uita la plic fără să-l deschidă.
Mama s-a întors, ţinând în mâini un bol cu lichid negru. Mirosul lui m-a făcut să mă strâmb. A suflat în el ca să-l răcească şi l-a apropiat de buzele unchiului Minh.
— E amar, dar o să-ţi facă bine.
El a luat o înghiţitură, apoi s-a înfiorat. Şi-a lăsat capul pe spate, a scos limba şi a scuturat din cap.
