NHA TRANG, IUNIE 1979
O ţineam pe bunica de mână când am intrat pe o alee îngustă. Preţ de o clipă, tot ce se auzea erau paşii grăbiţi ai bunicii. Paşii celor douăzeci şi patru de ani de dor.
Bunica, mama, unchiul Đạt şi cu mine ne suiserăm într-un tren scârţâitor care hurducase două zile şi trei nopţi până să ajungem în Nha Trang, o provincie sudică, aflată la sute de kilometri distantă de Hà Nội. Mătuşica Hạnh sosise şi ea la scurt timp după aceea şi ne întâlniserăm la gară. Anii în care trăiserăm separaţi o transformaseră într-o locuitoare din Sài Gòn: părul tăiat deasupra umerilor, făcut permanent, pielea netezită de pudră, buzele vopsite într-o culoare rozalie. Mirosea a lux, a visul pe care mă temeam că eu n-am să-l ating niciodată.
Am căutat numărul pe care-l învăţasem pe de rost: şaptezeci şi doi. Putea fi scris pe oricare dintre barăcile bătute de vreme aliniate de o parte şi de alta a celor două canale deschise din calea noastră, o duhoare intensă se ridica în aerul gros şi fierbinte, o femeie şedea pe scările casei sale, lovind cu palmele hainele săpunite care umpleau o găleată. Le-a strigat ceva copiilor care ne urmăreau. S-au împrăştiat ca nişte păsări.
Un grup de oameni stăteau pe marginea unuia dintre canale, având ceşcuţe cu un lichid limpede, probabil rachiu de orez, aşezate între ei. Accentul lor sudic plutea leneş în căldură. Când am trecut pe lângă ei, s-au oprit din vorbit. Ridicând capul, ne-au urmărit cu priviri somnoroase.
Am trecut pe lângă o vânzătoare de tăiţei, al cărei ceaun uriaş, negru, şi soba de gătit cu cărbuni încinşi pătrundeau pe alee. Picături de sudoare se prelingeau pe gâtul bunicii. Părul ei avea mai multe şuviţe albe decât negre. Ţinea în mână o telegramă care conţineau adresa pe care o căutam. Primită în urmă cu trei zile, cele două rânduri simple ale telegramei îi provocaseră bunicii leşinul. Când îşi venise în simţiri, insistase să plecăm numaidecât din Hà Nội.
Mama mergea în faţă, cărând o desagă plină de plante medicinale uscate. La patru ani de când se întorsese, continua să fie atât de slabă, încât mă temeam că o rafală puternică de vânt ar putea s-o ridice de pe pământ şi s-o ducă departe. Căutarea tatălui meu continua şi coşmarurile continuau de asemenea. Măcar aflaserăm ceva despre unchiul Minh, dar se putea ca veştile să nu fie bune. Bunica s-a despărţit de noi, grăbindu-se să ajungă la o baracă. Zidurile şi acoperişul erau din foi de tablă ruginite. Pe uşa ei şubredă era scrijelit numărul şaptezeci şi doi.
Am urmat-o şi am bătut şi noi la uşă, strigându-l pe unchiul Minh.
Nu s-a auzit niciun sunet, doar foile de tablă care pârâiau în căldura intensă.
— E acasă. Intraţi singuri, a strigat vânzătoarea de tăiţei, stând în mijlocul aleii, cu copiii în jurul ei, asemenea unor pui care se îngrămădesc în jurul cloştii.
Unchiul Đạt a împins uşa, care s-a lăsat într-o parte, de parcă ar fi fost pe punctul de a se nărui, apoi s-a deschis cu un scârţâit. Lumina a năvălit în încăpere, lipsită de mobilă, cu excepţia unui pat de bambus ca vai de el. Pe rogojina de paie zăcea ceea ce părea scheletul unui bărbat.
Stătea pe o parte, cu spatele la noi. Era chel şi ridat. Pielea gălbejită îi atârna pe oasele spatelui gol.
— Minh con oi! a urlat bunica.
Bărbatul a făcut un efort şi s-a întors cu faţa la noi. Avea obrajii supţi, ochii adânciţi în orbite, buzele crăpate umflate şi pline de bube.
— Mẹ, a spus el.
Şi-a întins mâinile osoase.
— Mămico. Eşti aici.
Bunica s-a apropiat cu paşi împleticiţi. A plâns pe umărul lui scuturat de tremurături.
— Frate, o, frate, a spus unchiul Đạt, cuprinzând pieptul unchiului Minh.
Mama a îngenuncheat lângă pat. Telegrama unchiului Minh ne înştiinţase că e bolnav, dar atât de bolnav? Părea să aibă nu patruzeci şi unu de ani, ci de două ori mai mult. Prosopul de lângă el era mânjit de sânge.
Pe faţa descompusă îi alunecau lacrimi.
— Mămico, Ngọc, Hạnh, Đạt. Mi-a fost dor de voi... Vocea i-a fost frântă de o tuse puternică. Trupul lui se zbatea în convulsii violente.
L-am ridicat în capul oaselor. Mama l-a bătut pe spate. Tremura incontrolabil. Din gură i se prelingea un fir de sânge.
Bunica i-a tamponat faţa cu batista ei. L-a mângâiat cu cuvinte blânde, până când tuşea s-a potolit. În timp ce unchiul Đạt îl sprijinea de grămada de perne şi-l învelea cu pătura pe care i-o pregătiserăm, mătuşica Hạnh a făcut un pas în spate. S-a întors ca să-şi ascundă faţa, dar am văzut că strâmbă din nas. N-am învinuit-o că uitase cum miros sărăcia şi boala; eu eram obişnuită, fiindcă o vizitasem des pe mama la spitalul unde lucra.
În timp ce-i dădeam nişte apă, ochii obosiţi ai unchiului Minh m-au recunoscut. Am simţit prezenţa unui cordon tăcut care ne leagă. Cordonul cântecelor de leagăn ale strămoşilor noştri, pe care bunica i le cântase cândva şi apoi mie.
— Hương, fiica mea, m-a prezentat mama şi ochii unchiului meu s-au luminat.
A deschis gura, dar mama l-a implorat să nu vorbească. Ne-a spus să lăsăm întrebările pentru mai încolo. Ţinându-l de mână, i-a întors palma în sus şi şi-a apăsat degetele pe încheietura lui, luându-i pulsul.
Bunica a încercat să alunge căldura arzătoare cu un evantai de hârtie. Era abia a doua jumătate a dimineţii, dar aerul lipicios ni se lipea de piele. Foile de tablă continuau să pârâie de parcă ar fi fost gata să plesnească.
— Eşti pe mâini bune, fiule, a spus bunica, în timp ce mama a băgat mâna în desagă. Ngọc e un medic excelent, o să te simţi mai bine cât ai bate din palme. Unchiul a dat din cap, ridicându-şi colţurile gurii. A apucat-o pe bunica de mână, de parcă n-ar mai fi vrut să-i dea niciodată drumul.
Mama a presat stetoscopul pe pieptul unchiului Minh. A închis ochii, ascultând de parcă de asta ar fi depins viaţa ei. I-a examinat ochii, nasul, gura, gâtul şi spatele. Când a terminat, pe chipul ei nu se citea nicio expresie. Degetele îi tremurau uşor în timp ce strângea stetoscopul, punându-l înapoi în desagă.
— Probabil că suferi de dureri cumplite, i-a spus unchiului Minh. Ce zici de o injecţie care să le mai aline?
El a închis ochii, încuviinţând.
Ea şi-a şters mâinile cu alcoolul pe care-l adusese şi i-a administrat o injecţie în braţ.
— Te rog... să nu vorbeşti încă, o să-ţi fierb o oală cu leac din plante. Ar trebui să-ţi cureţe mucusul din plămâni. Dar mai întâi ai nevoie de o masă copioasă.
Unchiul Minh a încuviinţat, apoi a scuturat din cap.
— Aşteaptă.
Am cotrobăit prin desagă şi am scos un stilou şi un carneţel.
„Unde sunt Thuận şi Sáng?”, a scris unchiul Minh.
— Sunt pe drum, a spus bunica. Fiule... sora ta, care e doctoriţă, spune că trebuie să mănânci. Phở-ul de afară miroase delicios. Putem să-ţi aducem un bol?
— Mă duc eu, a spus mătuşica Hạnh.
