Doamna Thảo a apucat-o pe Hạnh de mână şi a trecut pe lângă mine. Înăuntru, s-a oprit în dreptul altarului familiei şi ne-a întors spatele, cu Hạnh stând în dreptul ei.
— Numele meu e Diệu Lan, am spus. Îmi pare rău că ţi-am lăsat-o pe fiica mea. Am reuşit să-mi întemeiez un nou cămin şi mi-ar plăcea ca Hạnh să vină cu noi. Tăcere. Hạnh s-a apropiat de educatoare.
— Mămică, mămică Thảo.
— O, iubita mea scumpă.
Doamna Thảo a îngenuncheat, cuprinzând-o pe Hạnh în braţele ei. Când s-a ridicat, în vocea ei creştea furia.
— Nu ştiu ce să cred! Când nu te-ai întors, am fost convinsă că n-o mai vrei pe fiica ta. A trecut atât de mult timp.
— Îmi pare rău, soră. Aş fi vrut să-ţi pot explica situaţia mea.
— Explic-o acum!
Copiii mă priveau cu ochii lor mari. Nu mai puteam să mint, dar oare asta n-avea să ne pună în pericol? Până la urmă, soţul doamnei Thảo era funcţionar guvernamental. Dar îmi dădeam seama că ea o iubeşte cu adevărat pe Hạnh.
— Am fost o fermieră harnică, aveam şase copii, i-am explicat. Când Reforma Agrară a ajuns la noi în sat, am fost acuzată pe nedrept că-i exploatez pe ceilalţi. Singurul meu frate a fost ucis, iar fiul meu cel mare, luat. Ca să rămân în viaţă, a trebuit să evadez împreună cu copiii mei.
— Toţi sunt ai tăi?
Doamna Thảo a făcut un gest spre Ngọc, Sáng şi Thuận.
Am încuviinţat.
— Mai trebuie să-l găsim pe fiul meu Đạt. Cât despre fiul meu cel mare, Minh, nu ştiu unde e.
Doamna Thảo a lăsat capul în pământ.
— S-a mers prea departe cu Reforma Agrară. Prea mulţi oameni au suferit nedreptăţi. Am întrebat-o pe Hạnh despre familia voastră. A fost egoist din partea mea, dar speram...
A ţinut-o îndelung pe Hạnh în braţe, apoi a sărutat-o pe frunte.
— O să te iubesc mereu, copilaşul meu. Acum du-te şi fii o fiică bună a mamei tale curajoase.
S-a întors către mine.
— Ia-o pe Hạnh acum. Pleacă repede, altfel soţul meu n-o să te lase.
I-am fredonat lui Hạnh cântecele mele. A plâns un râu de lacrimi când maşina a pornit în viteză cu noi. Guava, de-a lungul anilor am dus-o de multe ori pe mătuşica ta înapoi la casa doamnei Thảo. Educatoarea rămâne a doua mamă a lui Hạnh, iubirea ei e un pământ fertil care-i îmbogăţeşte viaţa lui Hạnh.
Bătăile inimii mele s-au înteţit în acea zi când am zărit din nou crângul de bambus şi turnurile de cărămidă pline de muşchi. Pe drumul sinuos de pământ, copiii mă ţineau de mână, trăgându-mă spre piaţa din sat. Era după-amiaza târziu şi eram înconjuraţi de oameni.
Inima mea s-a bucurat la vederea dughenei cu supă phở, plină de clienţi.
Câţiva oameni stăteau în picioare, aşteptând să se elibereze o masă. Trecând pe lângă ei, am văzut un băiat care ducea holuri aburinde cu phở. Era slab şi cu pielea închisă la culoare. Era unchiul Đạt, Guava. Unchiul tău Đạt.
— Đạt! l-am strigat.
— Anh Đạt, anh Dạt!
Ngọc, Thuận şi Hạnh ţopăiau.
Dạt a ridicat privirea. Pentru o clipă, a rămas îngheţat locului. Bolurile cu phở i-au alunecat din mâini, spărgându-se pe podea.
Am plâns când a tresărit şi a pornit în fugă spre noi. În jurul meu, totul s-a înceţoşat. Mi-am recăpătat claritatea privirii când l-am cuprins pe unchiul tău în braţe, îngropându-mi faţa în părul lui bogat, cu plămânii plini de râsetele lui.
— Ce se întâmplă? a strigat cineva.
Vânzătoarea de phở venise lângă noi. S-a uitat urât la Đạt.
— Treci înapoi la lucru, idiotule!
— Nu, am spus eu. Vine cu noi.
— Ce crezi că e prăvălia mea? a tunat femeia. Un loc în care să-ţi arunci fiul când n-ai nevoie de el?
— Te rog, nu răcni.
I-am îndesat un pumn de bancnote în palmă.
— Asta ar trebui să acopere costul bolurilor sparte şi să te ajute să angajezi pe altcineva.
Femeia a mijit ochii, numărând banii.
— Dă-mi de două ori mai mult. Idiotul ăsta a spart multe alte vase.
— Nici vorbă, a spus Đạt. N-am spart nimic altceva şi m-ai pus să lucrez ore suplimentare fără să mă plăteşti.
