— Pentru că speranţa ne ajută să rămânem în viaţă, Hương. Am încercat să sper că tatăl tău a supravieţuit, dar acum e timpul...
— Despre ce altceva ai mai minţit? am strigat. Eşti bucuros să vezi cât de mult am suferit?
— Îmi pare atât de rău, pur şi simplu n-am găsit puterea să-ţi spun mai devreme.
Faţa unchiului era scăldată în lacrimi când s-a apropiat de mine.
L-am ocolit. Am fugit afară din casă.
Străzile se perindau pe lângă mine ca-n ceaţă. Aerul care îmi trecea pe lângă urechi suna ca vâjâitul bombelor în cădere. Sunetul paşilor pe caldarâm îmi trimitea prin corp un tremur ca nişte explozii. Îl vedeam pe tata în junglă, ars de flăcări, îl auzeam strigându-mă pe nume în timp ce limbile de foc îl mistuiau, îl desfigurau. Am urlat. În jurul meu, oamenii strigau, dându-se la o parte din calea mea. Vehiculele claxonau, trecând valvârtej pe lângă mine. Plânsul îmi apăsa pieptul în timp ce mă prăbuşeam pe trotuar.
Mama a venit lângă mine. A îngenuncheat, şi-a desfăcut braţele şi m-a cuprins.
— Îmi pare rău, fiica mea scumpă, a icnit ea. N-o să pregătim altarul dacă tu nu vrei. Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău...
M-a mângâiat pe spate până când hohotele mele de plâns s-au potolit, apoi mi-a dat încet drumul. Mi-a mângâiat obrazul.
— Uită-te la tine. Eşti deja mai înaltă decât mine. Mai deşteaptă, mai frumoasă. Tatăl tău e mândru de tine.
— Mi-e dor de el, mămico.
— E chiar aici cu noi. Niciodată nu e departe.
Şi-a dus mâna la inimă.
Mai târziu în acea seară, Tâm m-a dus la plimbare cu bicicleta.
— Unde ţi-ar plăcea să mergi? m-a întrebat.
— Oriunde.
Mi-am sprijinit capul de spatele lui.
— Lângă un lac, unde e răcoare, ce zici?
Am închis ochii şi am văzut chipul tatălui meu. Îmi zâmbea de la distanţa celor opt ani şi şaizeci şi cinci de zile care ne despărţeau.
Deasupra noastră, luna plutea pe o cupolă de întuneric, înconjurată de stele scânteietoare. Dacă acolo sus era paradisul, poate că tatăl meu se eliberase de toată durerea acestei lumi.
Lacul Ngọc Khánh se întindea în faţa noastră. Pe suprafaţa apei străluceau, asemenea unor lanterne plutitoare, lămpi cu ulei aprinse de vânzătorii de ceai. Tâm a aşteptat să mă dau jos de pe bicicletă, înainte să o împingă pe trotuar. Am traversat un petic întins de iarbă şi am ajuns pe malul lacului. Mici valuri se ridicau pe lumina lunii, unduindu-se în direcţia noastră.
— Mulţumesc că eşti aici, Tâm. Îl iubesc prea mult pe tatăl meu ca să renunţ la el.
— El continuă să trăiască în tine, Hương. Va continua să trăiască în copiii şi în nepoţii tăi.
M-a îmbrăţişat. Parfumul trupului său îndulcea aerul din jur, inima lui bătea în pieptul meu.
Mi-am înălţat chipul pentru a-l întâlni pe al lui. Ne-am sărutat sub cerul mut de uimire.
CALEA CĂTRE FERICIRE
HÀ NỘI-NGHỆ AN-HÀ NỘI, 1956-1965
După ce domnul Giáp, bijutierul, a dispărut în mulţime, stomacul a început să mă ardă şi să se chircească.
În timp ce aşteptam, l-am ajutat pe Sáng să-şi exerseze mersul pe trotuar. Când s-a plictisit, i-am cumpărat o îngheţată. Domnul Giáp s-a întors abia după ce Sáng a terminat-o de mâncat. Şi-a cerut iertare pentru faptul că a crezut că furasem argintul şi aurul de la angajatorii mei. Domnul Toàn îi explicase că ar fi dat faliment fără ajutorul meu şi că plata e doar un gest de recunoştinţă.
Nici astăzi nu-mi vine să cred cât de mult mi-au schimbat soarta acele monede. Mi-am cumpărat numaidecât o baracă micuţă la marginea Hà Nộiului şi un permis de călătorie. Maestrul Ván m-a ajutat să închiriez o maşină şi un şofer – un om pe care-l cunoştea şi în care avea încredere.
Însă cea mai fericită zi din viaţa mea a fost şi cea mai înfricoşătoare. Era data de 3 mai 1956, când am plecat din Hà Nội să-i caut pe Minh, Đạt, Ngọc, Thuận şi Hạnh. Trecuseră aproape cinci luni de când îi văzusem ultima oară, iar timpul era o pasăre care se lupta să-mi scape, ducând pe aripi posibilitatea de a nu-mi mai revedea niciodată copiii.
— Trâu.
Sáng a arătat către un bivol de apă care se înălţa ca un dâmb pe un petic de iarbă. Mai încolo, soarele îşi revărsa dogoarea peste plantaţiile de orez.
— Bivol de apă, am repetat după Sáng, ţinându-l la piept.
Şoferul coborâse geamurile, iar parfumul bogat al regiunii rurale îmi umplea nările. Cercetam feţele tuturor celor pe lângă care treceam, sperând să-l zăresc pe Minh.
Era deja miezul zilei când maşina noastră s-a apropiat de satul Kỳ Dồng, din provincia Thanh Hóa. L-am rugat pe şofer să aştepte în apropiere, l-am luat pe Sáng şi am intrat în sat. Maşina mă făcea să par bogată, ceea ce mi-ar fi atras necazuri.
În mintea mea, mă întorsesem de nenumărate ori în acest sat. Acum, amintirea mă conducea pe aleile labirintice. Am ajuns la umbra unui copac şi am privit în direcţia unei case cu gard viu din plante frunzoase. Ştii unde mă aflam, Guava?
Da... Mă aflam în faţa casei în care rămăsese mama ta.
Am ascultat, dar n-am auzit niciun zgomot. Am aşteptat, dar nu s-a arătat nimeni. Aveam senzaţia că mii de furnici îmi muşcă pielea.
— Ngọc ơi? am strigat
