Mătuşica Nhung i-a apucat mâinile lui, ducându-le la buze. În ochi îi străluceau lacrimi.
— O să ne creştem copilul, indiferent ce s-ar întâmpla.
— Nu-ţi face griji, Đạt, a spus mama. Oamenii reacţionează diferit în urma expunerii la chimicale. Mulţi veterani au avut copii normali, sănătoşi. Şi-a mutat privirea asupra mătuşicii Nhung.
— Spitalul nostru urmează să importe un aparat cu ultrasunete. Ne va permite să ne dăm seama înainte ca fătul să se nască dacă sunt probleme.
Mătuşica Nhung i-a cuprins unchiului Đạt faţa în palme.
— Ai auzit ce-a spus sora Ngọc? o să fie în regulă. Orice s-ar întâmpla, o să-i facem faţă împreună, bine?
Pe obrajii unchiului Đạt s-au prelins lacrimi. Bunica şi-a suflat nasul.
— Mă bucur că eşti acasă, Sáng.
— O să vă deranjez doar în noaptea asta, mămico. Mâine o să-mi găsesc un alt loc unde să stau.
— Asta e casa ta, Sáng! E mai plăcut când eşti şi tu aici. Nu trebuie să te duci nicăieri.
Unchiul Sáng şi-a plimbat ochii prin încăpere. Părea căng như dây đàn – încordat precum corzile întinse ale chitarei.
— Stilul ăsta de viaţă luxos... nu pot.
Şi-a coborât vocea.
— Vă rog să nu spuneţi nimănui că mi-am petrecut noaptea aici. Mâine o să plec înainte de zorii zilei. Mama a scuturat din cap. O văzusem jelind moartea copilului unchiului Sáng, dar de când se certaseră nu-i mai vorbise. Avea atât de multă dreptate în privinţa lui: ne trădase pentru o ideologie politică.
— Bine.
Bunica a oftat.
— Pot să te rog un singur lucru, Sáng? Ai multe legături în Sud. Ai putea să le foloseşti ca să-l găseşti pe fratele tău Minh?
— Nu există nicio dovadă că ar fi plecat în Sud.
— Dacă ar fi încă aici, până acum s-ar fi întors deja în satul nostru. Te rog, fă-o pentru mine.
— Să-l cauţi e ca şi cum ai căuta un ac pe fundul oceanului. Nu promit, dar o să văd ce pot face. Nu mai aveam încredere în unchiul Sáng. Đacă unchiul Minh era găsit în Sud, asta ar fi năruit scara de ascensiune socială pe care unchiul Sáng spera să se caţăre.
Învăţam când mama a venit la biroul meu, urmată de unchiul Đạt. Şi-a trecut degetele prin părul meu.
— Hương, aş vrea să te rog ceva.
— Da, mămico.
— A trecut mai mult de un an de când războiul s-a terminat. Am întrebat în stânga şi-n dreapta. Pur şi simplu n-am primit nicio veste despre tatăl tău. Până acum s-ar fi întors acasă dacă... dacă ar mai fi în viaţă.
M-am ridicat.
— E viu. Ştiu că e.
— Ascultă-mă, Hương. Tatăl tău ne-a iubit prea mult ca să nu se întoarcă. Chiar dacă ar fi fost rănit, s-ar fi târât până aici. Sau ne-ar fi scris, ne-ar fi scris măcar.
— O să se întoarcă în curând. Asta îmi spune pasărea lui în fiecare zi.
— Mi-ar plăcea şi mie să cred asta, scumpo. Dar nu e drept faţă de tatăl tău să nu-i chemăm sufletul acasă. Dacă nu ardem tămâie pentru el, sufletul lui nu-şi va găsi drumul spre casă.
— Mămico, tămâia e pentru morţi!
M-a apucat de umăr.
— Trebuie să pregătim un altar pentru tatăl tău, Hương. Trebuie să-i cerem sufletului său să se întoarcă acasă.
Am îndepărtat-o.
— Tata nu e mort.
— Hương, a intervenit unchiul Đạt. Trebuie să-ţi spun ceva.
S-a uitat la mama, apoi iar la mine.
— Când m-am întors, ţi-am povestit că m-am întâlnit cu tatăl tău în junglă, că ne-am luat rămas-bun şi că două săptămâni mai târziu au început bombardamentele. Adevărul e că... tatăl tău a plecat cu puţin înainte... poate doar cu o jumătate de oră înainte să cadă bombele. Nu ştiu cât de departe ar fi putut să ajungă, dar...
Mi-am îngropat faţa în mâini şi am ţipat.
— Îmi pare rău, Hương. Am vrut să mă duc să-l caut, dar eram atât de bolnav, că abia mă târam. Bombardamentele au durat câteva zile. Odată ce mi-am recăpătat forţele, am părăsit peştera ca să-l caut, dar porţiuni vaste de junglă fuseseră smulse din rădăcini. N-am găsit pe nimeni printre copacii arşi.
— M-ai minţit în tot acest timp, unchiule? De ce?
