Bunica mi-a pus nenumărate întrebări despre Tâm, iar când i-am spus că e foarte bun la matematică s-a mai înmuiat. Cu toate acestea, mi-a spus să nu mă duc în vreun loc în care să putem fi singuri.
— Bunico, crezi că aş permite să mi se întâmple lucruri rele, cum a păţit mama? am răbufnit eu.
— O, Hương, eşti tânără, iar lumea e complicată. Te rog doar să ai grijă.
— Am grijă. Trebuie să ai încredere în mine, bunico.
— Draga mea, în tine am încredere, dar alţii trebuie să-mi câştige încrederea.
Bunica aflase despre cearta dintre mama şi unchiul Sáng. O vreme nu-i mai trimisese mâncare, dar, pe măsură ce sarcina mătuşicii Hoa evolua, nu voia ca bebeluşul să sufere de foame.
Două seri pe săptămână, când mama lucra în tura de noapte, eram de serviciu, ducând mâncare la apartamentul unchiului Sáng. Cu toate că ştia că bunica aşteaptă uneori jos, unchiul nu o invita niciodată în apartament. Nu întreba niciodată de unchiul Đạt, pe care-l văzuse o singură dată, în faţa unei dughene cu ceai. Domnişoara Nhung pusese la cale întâlnirea, de la care unchiul Đạt se întorsese fierbând. Spusese că unchiul Sáng e plin de aiureli propagandistice.
Dintre fraţi, părea că unchiul Sáng e cel mai norocos. Ieşise teafăr din război. Când fugise din satul ei, bunica nu fusese nevoită să-l lase în urmă.
— Mămica l-a răsfăţat pe Sáng, i-a spus unchiul Đạt mamei. Dacă stai să te gândeşti, a avut întotdeauna o slăbiciune pentru el, mezinul.
Unchiul Đạt avea dreptate. Unchiul Sáng avusese timp berechet să creeze o legătură cu bunica în lungul drum spre Hà Nội şi folosea această legătură pentru a o manipula.
Nu-mi plăcea să mă duc la unchiul Sáng şi m-am simţit uşurată când Tâm a început să mă însoţească în drumurile mele de livrat mâncare. Unchiul lui îi cumpărase o bicicletă veche, iar el îi făcuse o reparaţie generală, montându-i o pernă moale în spate. Aveam ocazia să stau în spatele lui, în timp ce pedala în înserare. Pe drum pălăvrăgeam şi am aflat lucruri despre familia lui. Părinţii lui erau fermieri. Munciseră din greu ca să-l trimită la Hà Nội, să stea la unchiul lui şi să se pregătească mai bine pentru admiterea la universitate. Tâm avea o soră mai mică, care voia să-l întreacă în toate. Dintre bunicii lui, doar tatăl mamei mai era în viaţă. Era un om dificil, care era bolnav şi prefera să fie singur, în camera lui. Tâm se întreba dacă bunicul lui e nebun. Uneori îl auzea pe bătrân plângând şi bâiguind ca pentru sine.
— Poate că i s-a întâmplat ceva rău? Ai încercat să vorbeşti cu el? am spus, gândindu-mă la starea mamei după întoarcere.
— Am încercat, dar m-a făcut cu ou şi cu oţet. A încercat chiar să mă bată.
— Groaznic! Ai întrebat-o pe mama ta de ce e atât de nefericit?
— Nu prea are ce să-mi spună. N-a lăsat-o niciodată să se apropie de el. E greu de crezut că un astfel de om e tatăl ei. E complet opusul lui.
Tâm a continuat, spunându-mi că îi e dor de părinţii şi de sora lui, dar că se consideră norocos că stătea cu unchiul lui. Soţia unchiului murise în urmă cu câţiva ani, iar de atunci drăguţul de el nu-şi mai căutase altă femeie.
— Unchiul mi-a spus că dragostea adevărată ţi se întâmplă o singură dată în viaţă, a spus Tâm.
M-am gândit la unchiul Dạt şi domnişoara Nhung şi la înflorirea dragostei lor. Picioarele artificiale sosiseră în sfârşit. La început, unchiul Đạt le urâse, dar, cu ajutorul domnişoarei Nhung, învăţa să le folosească.
— Unchiul Đạt nu mai bea, i-am spus lui Tâm. Domnişoara Nhung îl vizitează în fiecare seară ca să facă sandale şi să stea de vorbă.
— Fac o echipă bună, la fel ca noi, nu crezi?
— Nu ştiu.
L-am înghiontit în spate, îmbujorându-mă.
— Tay em têm trầu, lá trầu cay xứ Nghệ...
Cântecul bunicii umplea bucătăria de lumină. Acest cântec popular, despre o fată care-şi invită oaspeţii să mestece frunze de betel, era preferatul mamei. Am privit-o pe furiş pe mama, sperând ca măcar să fredoneze împreună cu ea. Niciun sunet nu-i ieşea de pe buze. Părea că vocea ei mătăsoasă îi fusese furată.
Unchiul Đạt s-a dus la masa din sufragerie, părând înalt şi viril. Emacierea de pe chip îi dispăruse, înlocuită de o roşeaţă sănătoasă.
— Arăţi bine.
Bunica a turnat legumele aburinde într-un castron mare aşezat pe masă.
— Te-ai întremat, fiule. Tocmai la timp pentru petrecerea de logodnă.
— Ce? am exclamat eu.
— Nu ştiai, Hương?
Mama a pus oala cu orez pe masă.
— Đạt şi Nhung se logodesc.
M-am dus la unchiul şi l-am îmbrăţişat.
— Hei, uşor, uşor.
Unchiul a râs, apucându-mă de umeri ca să-şi ţină echilibrul.
— Sunt foarte fericit şi recunoscător.
Mama a tras un scaun şi l-a ajutat să se aşeze.
— Ca să fiu sinceră, mi-a fost teamă că părinţii lui Nhung o să refuze.
Bunica a împărţit beţigaşele.
— Se pare că fata a dus multă muncă de convingere. Avem binecuvântarea strămoşilor noştri.
