Coridorul era plin de lume. Nici urmă de unchiul sau de asistenta lui. Bunica a oprit o asistentă grăbită.
— Nora mea naşte. Nguyễn Thị Hoa. Spuneţi-mi, vă rog, unde e?
— Nguyễn... Thị... Hoa?
Asistenta şi-a parcurs lista.
— În blocul operator.
A arătat către capătul coridorului.
— Blocul operator? S-a întâmplat ceva?
Cuvintele i-au ieşit pe gură sub formă de ţipăt.
— E o urgenţă.
Asistenta a plecat în grabă.
Am tras-o pe bunica de braţ. Alergând pe lângă oameni care zăceau sau stăteau pe coridor, am ajuns în faţa blocului operator, tocmai în momentul în care pe uşă ieşeau trei bărbaţi în halate medicale. Păreau tensionaţi şi vorbeau în şoaptă între ei.
Bunica a ţâşnit pe lângă cei trei, în direcţia uşii care se închidea.
— Hei, unde crezi că te duci? a strigat cineva.
— Sunt mama-soacră.
Bunica a împins uşa, dând buzna înăuntru. Am urmat-o.
M-a izbit mirosul puternic de medicamente. Mătuşica Hoa era pe un pat, cu mâinile pe faţă. Unchiul Sáng stătea lângă ea, cu spatele la noi. La auzul paşilor noştri, unchiul s-a întors. Mă aşteptam s-o certe pe bunica, dar faţa i se contorsiona.
— O, mămico! a strigat el.
— Bebeluşul e bine?
Bunica a fugit la pat.
Ajungând lângă ea, am dus mâna la gură. Acela de lângă mătuşica Hoa era un bebeluş? Avea capul de cel puţin trei ori mai mare decât pieptul. Fruntea ieşită în afară. Nu avea nici braţe, nici picioare.
— Nu. Nu. Nu!
Bunica l-a luat, ţinându-l la piept. Bebeluşul nu s-a mişcat şi n-a scos niciun sunet. Era mort.
Unchiul Sáng a cuprins-o în braţe pe bunica. Şi-a îngropat capul în părul ei, plânsetul lui înăbuşit străpungându-mi inima.
Am îngenuncheat lângă mătuşica Hoa. I-am luat mâna într-a mea. Voiam s-o îmbrăţişez, dar ea mi-a întors tăcută spatele.
Mai târziu, într-un birou în care, pe o masă, erau îngrămădite stive de documente, un medic bătrân le-a spus bunicii şi unchiului Sáng că îi pare rău.
— Unde aţi luptat în timpul războiului, tovarăşe? l-a întrebat pe unchiul.
— Mai ales în Quảng Trị. De ce întrebaţi, tovarăşe doctor?
— Quảng Trị, înţeleg. Aţi fost expus la agentul portocaliu?
Unchiul Sáng s-a ridicat şi s-a dus la perete. Umerii au început să-i tremure. Bunica a alergat la el. Când unchiul s-a întors spre medic, faţa lui era albă.
— Agentul portocaliu? L-am simţit de multe ori pe faţă. Mi-a îmbibat hainele. Substanţa aia nu era menită să distrugă copacii?
Medicul s-a ridicat de pe scaun.
— Încă nu ştim cum îi afectează pe oameni. Dar multora dintre veteranii care au fost expuşi li s-au născut copii morţi sau cu diformităţi.
Unchiul Sáng a izbit cu pumnul în perete. Bunica i-a apucat mâinile, trăgându-le înapoi.
Nu era posibil ca familiei noastre să i se întâmple aşa ceva. Dar cu unchiul Đạt şi mătuşica Nhung cum rămânea? Copiilor lor ce avea să li se întâmple?
Câteva zile mai târziu, stăteam cu toţii în jurul mesei din sufragerie. Unchiul Sáng era tras la faţă, avea o geantă cu haine în faţa lui.
— Nu-mi vine să cred că ţi-a cerut să te muţi, a spus unchiul Đạt.
— Lucrurile nu mergeau prea bine între noi. Iar acum, ori de câte ori se uită la mine, vede diavolul agentului portocaliu, ştii...
Arborele bàng a râcâit acoperişul cu crengile sale. Oare fantomele războiului aveau să ne elibereze vreodată din strânsoarea lor?
— Zonele în care am luptat eu au fost stropite din plin.
Vocea unchiului Đạt suna de parcă ar fi fost gata să plângă.
