— Ngọc, a bâiguit Sáng.
Niciun răspuns. Am intrat în curte prin poarta deschisă.
Un mormăit supărat m-a făcut să sar. Dincolo de cadrul uşii, a apărut un bărbat cu înfăţişarea aspră, îmi amintea de tâlharii pe care-i întâlnisem în Hà Nội.
— Ce vrei? a lătrat, ţinându-şi palma streaşină la ochi.
— Fiica mea, Ngọc... E aici?
— Ce să caute în casa mea?
Şi-a dezvelit dinţii strâmbi.
— Pleacă de aici, femeie nebună.
M-am apropiat.
— Domnule, în urmă cu câteva luni, o fată de cincisprezece ani a venit încoace, în căutarea unei slujbe. Cred că...
În acea clipă, fetiţa care se jucase de-a v-aţi ascunselea cu Ngọc a apărut în spatele bărbatului, spunând ceva pe muteşte şi făcând frenetic cu mâna într-o direcţie.
Bărbatul s-a întors.
— Ce cauţi aici, proasto?
Fetiţa s-a îndepărtat.
— Dar ea o cunoaşte pe fiica mea, am protestat eu.
— Femeie nebună. Pleacă naibii de-aici!
Stăteam pe drum, Sáng îmi plângea în braţe, grijile legate de Ngọc formau un ghem de fire încurcate în capul meu, când din spatele gardului des a ţâşnit o mică siluetă. Fetiţa a alergat spre noi. Am întâmpinat-o la jumătatea distanţei.
— Sora Ngọc a fugit de tăticul, a spus ea fără suflare.
Am scrâşnit din dinţi.
— Ştii unde e?
A început să plângă.
— Am văzut-o cerşind în piaţa din sat, în urmă cu câteva zile. Te rog... te rog s-o găseşti pe sora Ngọc. A fugit înapoi în casă.
Am grăbit pasul.
Piaţa era goală. Toată lumea plecase acasă, ca să evite zăpuşeala de la orele prânzului. Rămăsese doar un petic de pământ pustiu.
Şi un maldăr zdrenţuros. Zăcând sub un copac neroditor, părea o siluetă umană, învăluită într-o pătură rufoasă. Era posibil să fie Ngọc.
Am alergat mai repede decât îmi bătea inima în direcţia copacului. Am îngenuncheat şi am ridicat pătura ca să descopăr chipul care-mi umplea visele, buzele care îmi strigaseră numele, picioarele care făcuseră primii paşi de copil la chemarea bătăilor mele din palme.
— Ngọc, o, scumpa mea fetiţă.
L-am pus pe Sáng jos şi am strâns-o în braţe.
— Mămico. Mămico!
Ngọc şi-a îngropat faţa în pieptul meu, înfiorarea ei trimiţându-mi un tremur în inimă.
Am plâns şi am râs. Apoi am râs şi am plâns.
Ngọc a insistat să-l ţină ea pe Sáng în timp ce ne apropiam de pagodă. Îmi ţineam braţul în jurul taliei ei, temându-mă că nu e decât o iluzie.
— De când trăieşti pe stradă, scumpa mea? am întrebat-o.
— De câteva săptămâni, mămico.
— Îmi pare rău. Ţi-a făcut ceva bărbatul ăla?
— A încercat. Nu l-am lăsat. M-am împotrivit şi am fugit.
Mi-am încleştat pumnii. Voiam să-i fac rău bărbatului şi ştiam cum. Dar asta, fără îndoială, ne-ar fi pus în pericol. Şi aveam încredere în Ceruri că-l vor pedepsi. Không ai trốn khỏi lưới trời – Nicio faptă rea nu scapă din plasa Raiului.
Am strâns-o pe Ngọc mai tare, promiţându-mi să am mai multă grijă de ea şi să mă revanşez pentru lucrurile prin care trecuse.
Am ajuns la pagodă, care părea să fi îmbătrânit cu ani întregi, nu doar cu câteva luni. Acoperişul încărcat de muşchi se lăsase; multe ţigle căzuseră, dezvăluind scheletul fragil al acoperişului, în curtea din faţă, copiii s-au adunat în jurul nostru, aveau oasele ieşite în afară, picioarele lor goale erau murdare. Le-am cercetat feţele. Thuận nu se afla printre ei.
— Acolo, mătuşico, a spus unul dintre ei, arătând înspre grădină, care devenise un petec de pământ maroniu, perforat.
