Doi băieţi stăteau pe vine şi săpau.
— Thuận, am strigat, iar unul dintre ei a întors capul. Avea faţa mânjită cu pământ. Gura i s-a deschis şi s-a schimonosit. M-am împleticit până la el.
Trupul lui Thuận, lipit de mine, era cald. Sânge din sângele meu, viaţa mea. L-am strâns la piept. Sărutându-i lacrimile, am ştiut că mi-aş da viaţa oricând, doar ca fiul meu să continue să trăiască. Maica Hiển era înăuntru, aşezată lângă un copil bolnav, frecându-i spatele şi fredonându-i un cântec de leagăn.
Când am intrat pe uşa întredeschisă, chipul ei subţire s-a luminat în razele după-amiezii.
— Diệu Lan.
Afară, în curte, şi-a cerut iertare pentru starea copiilor. Guvernul îşi întărise şi mai mult controlul asupra credinţelor religioase. Majoritatea oamenilor încetaseră să mai vină la pagodă să se roage. Fără donaţiile lor, ea şi copiii fuseseră nevoiţi să supravieţuiască din cerşit.
Am aflat că mama ta obişnuia să aducă mâncare pentru a-i hrăni pe Thuận şi pe ceilalţi copii.
— Îţi sunt atât de recunoscătoare pentru ajutor. Maica Hiền a strâns-o pe Ngọc de mână.
— Îmi pare rău că n-ai putut să stai aici cu noi. Am tras-o pe maica Hiền deoparte şi i-am dat nişte bani.
— Mica mea contribuţie, doamnă.
A încercat să refuze, dar am insistat că e pentru copii.
— Atunci trebuie să primeşti ceva în schimb. Maica Hiền m-a condus în pagodă. A aprins tămâie, rugându-se pentru binecuvântarea mea.
Am îngenuncheat lângă ea.
— Doamnă, vă rog să-mi citiţi încă o dată viitorul. Maica Hiền mi-a luat mâinile, doar ca să-mi închidă degetele peste palmă.
— N-are rost să ştii, fiica mea. Suntem supuşi la încercări cu un anumit scop. Cei care reuşesc să treacă peste ele cu bine şi să fie în continuare buni faţă de ceilalţi o să se poată alătura lui Buddha în Nirvana. Eşti o femeie puternică, Diệu Lan. Indiferent ce-ţi va aduce viaţa, tu vei triumfa.
A zâmbit şi mi-a oferit clopoţelul ei de lemn.
— Darul meu pentru tine. Buddha o să-ţi asculte rugăciunile. Lasă-l să vină la tine şi să-ţi ofere pacea. Şi iată că acum ştii cât de valoros este clopoţelul meu de rugăciuni, Guava. Este o mărturie sacră a compasiunii dintre doi străini.
Mi-ar plăcea s-o pot vizita acum pe maica Hiền împreună cu tine. Cu câţiva ani în urmă, m-am întors la pagoda ei şi am fost întâmpinată de neant. Bombele distruseseră întreaga clădire. Sătenii mi-au spus că o găsiseră pe maica Hiền sub dărâmături, ţinând în braţe trupurile unor copii. Bombele îi arseseră, făcându-i de nerecunoscut.
Mă rog adesea pentru maica Hiên. Nu doar că mi-a salvat viaţa şi pe a lui Thuận, dar mi-a salvat şi sufletul. Inspirată de ea, am devenit budistă. Am practicat Nhẫn, principiul răbdării, care mă învaţă cum să iubesc celelalte fiinţe umane. Doar prin dragoste putem să îndepărtăm întunecimea răului de pe acest pământ.
Apoi, lăsând maşina la intrarea în sat, unde pâraie repezi se împleteau printre plantaţiile de orez, Ngọc, Thuận şi cu mine am mers pe jos, ţinându-l pe Sáng în braţe. Iată casa domnului Thảo. Uşa era închisă.
Pe suprafaţa iazului pâlpâiau petalele florilor galbene de mướp.
Am bătut la poartă.
— E cineva acasă?
— Hạnh, Hạnh ơi! a strigat-o Ngọc pe sora ei. Uşa s-a deschis. Prin deschizătură a apărut o faţă.
Hạnh. Guava, era mătuşica ta Hạnh. Am strigat-o cu toţii pe nume. Noi toţi.
Hạnh fugea, părul lung plutea în urma ei, cu faţa strălucindu-i de lacrimi. Eram uluită de cât de mare crescuse.
— Mămico!
Mi s-a aruncat în braţe. Copilaşul meu. Prinţesa mea frumoasă.
Casa era răcoroasă şi primitoare, aşa cum o ştiam. Părea mai veselă acum, cu tablouri colorate împodobind pereţii.
— Mai e cineva acasă, scumpo? am întrebat-o.
— Mămica Thảo şi tăticul Tiến sunt la muncă. Hạnh vorbea despre ei cu naturaleţea cu care un copil s-ar referi la propriii săi părinţi. Apoi faţa i s-a luminat, arătând spre desene.
— Toate sunt ale mele. M-a ajutat mămica Thảo să le fac.
Picturile erau superbe; reprezentau familii vesele, flori, păsări şi animale. Ştiam că Hạnh e talentată la desen, dar trebuie să recunosc că doamna Thảo scosese la suprafaţă tot ce era mai bun din ea. Părea că Hạnh e mulţumită şi bine îngrijită aici. Voia oare să vină cu noi?
— Hạnh ơi, a strigat o voce.
Am privit spre poartă. În timp ce băga mâna printr-o deschizătură, trăgând zăvorul, doamna Thảo zâmbea.
— Mẹ Thảo.
Hạnh a ţâşnit spre noua ei mamă, care s-a aplecat şi a ridicat-o, rotind-o în aer.
Hạnh s-a aplecat în faţă şi a şoptit ceva în urechea noii sale mame, care s-a întors către casă. Când ochii ei i-au întâlnit pe ai mei, a tras-o pe Hạnh mai aproape.
Am ieşit în curte.
— Îmi pare rău...
