În interiorul gropii rotunde, cât să încapă în ea o singură persoană, e un bărbat care nu stă nici în picioare, nici ghemuit. Apa tulbure îi ajunge până la piept.
Bunica se grăbeşte să închidă capacul. Mă trage după ea spre un alt adăpost.
— Atenţie, cetăţeni! Atenţie, cetăţeni! Bombardiere americane se apropie de Hà Nội. Sunt la şaizeci de kilometri distanţă. Forţele armate se pregătesc să riposteze.
Vocea femeii devine mai imperioasă. Sirenele sunt asurzitoare.
Adăpost după adăpost, toate sunt pline. Oamenii ţâşnesc prin faţa noastră ca nişte păsări cu aripile frânte, părăsindu-şi bicicletele, cărucioarele, genţile de umăr, o fetiţă e singură şi ţipă după părinţii ei.
— Atenţie, cetăţeni! Atenţie cetăţeni! Bombardiere americane se apropie de Hà Nội. Sunt la treizeci de kilometri distanţă.
Frica mă face stângace, mă împiedic şi cad. Bunica mă ridică. Îmi aruncă ghiozdanul pe marginea drumului, se apleacă să-i pot sări în spinare. Aleargă cu braţele strânse în jurul picioarelor mele.
Se apropie un vuiet. Exploziile reverberează din depărtare. Mă ţin cu palmele transpirate de umerii bunicii, îmi îngrop faţa în trupul ei.
— Atenţie, cetăţeni! Atenţie cetăţeni! Alte bombardiere americane se apropie de Hà Nội. Sunt la o sută de kilometri distanţă.
— Adăpostiţi-vă în şcoală. N-o să bombardeze şcoala, strigă bunica spre un grup de femei care duc copii mici în braţe şi-n spinări.
La cei cincizeci şi doi de ani ai ei, bunica e puternică. Ţâşneşte iute pe lângă femei, prinzându-i din urmă pe cei din faţa noastră. Aruncată încolo şi încoace, îmi apăs faţa de părul ei lung şi negru care miroase ca al mamei mele. Atâta timp cât îi voi putea inhala mirosul, voi fi în siguranţă.
— Hương, aleargă cu mine.
Bunica s-a lăsat pe vine în faţa şcolii mele, gâfâind. Mă trage după ea în curtea şcolii. Lângă o sală de clasă, se aruncă într-un adăpost neocupat. Pe măsură ce alunec lângă ea, apa îmi acoperă talia, cuprinzându-mă cu mâini ca de gheaţă. E atât de rece. E începutul iernii.
Bunica se întinde, închide capacul. Mă îmbrăţişează, darabana inimii ei îmi zvâcneşte în sânge. Îi mulţumesc lui Buddha că ne-a dăruit acest adăpost, suficient de mare să încăpem amândouă. Îmi fac griji pentru părinţii mei, aflaţi pe front. Când o să se întoarcă? I-au văzut cumva pe unchiul Đạt, pe unchiul Thuận, pe unchiul Sáng?
Exploziile se apropie. Pământul se clatină de parcă ar fi un hamac. Îmi apăs palmele pe urechi. Apa ţâşneşte în sus, lăsându-mi faţa şi părul leoarcă, înceţoşându-mi vederea. Printr-o spărtură, îmi plouă în cap cu pietre şi praf. Alte explozii. Sirene. Ţipete. O duhoare intensă de ars.
Bunica îşi împreunează mâinile în dreptul pieptului.
— Nam Mô A Di Dà Phật, Nam Mô Quan Îhế Âm Bő Tát.
Rugăciunile către Buddha îi curg şuvoaie de pe buze, închid ochii, imitând-o.
Bombele continuă să vuiască. Urmează un minut de tăcere. Un scrâşnet ascuţit. Mă înfior. O explozie puternică ne izbeşte, pe bunica şi pe mine, de capacul adăpostului. Durerea îmi întunecă vederea.
Aterizez cu picioarele înainte pe stomacul bunicii. Are ochii închişi, mâinile ei sunt o floare de lotus îmbobocită în dreptul pieptului. Se roagă, în timp ce zgomotul asurzitor încetează şi strigătele oamenilor umplu văzduhul.
— Bunico, mi-e frică.
Are buzele vinete, tremură de frig.
— Ştiu, Guava... Şi mie mi-e frică.
— Bunico, dacă o să bombardeze şcoala, adăpostul o să... o să se prăbuşească?
Se zbate în spaţiul limitat, trăgându-mă în braţele ei.
— Nu ştiu, scumpo.
— Dacă se prăbuşeşte, o să murim, bunico?
Mă cuprinde strâns.
— Guava, dacă o să bombardeze şcoala asta, s-ar putea ca adăpostul să se prăbuşească peste noi, dar o să murim doar dacă ne lasă Buddha să murim.
N-am pierit în ziua aceea din noiembrie 1972. După ce sirenele au semnalat că suntem în siguranţă, bunica şi cu mine am ieşit la suprafaţă, frunze subţiri şi tremurânde. Am ieşit în stradă, împleticindu-ne. Mai multe clădiri se prăbuşiseră, dărâmăturile revârsându-se în calea noastră. Ne-am căţărat peste grămezile de moloz şi tuşeam. Mă usturau ochii de la fumul care se ridica şi praful învârtejit.
Am strâns-o pe bunica de mână, privind femeile care urlau căzute în genunchi lângă cadavre ale căror feţe fuseseră acoperite cu rogojini de paie zdrenţuite. Picioarele cadavrelor ieşeau în afară. Picioare mutilate, acoperite de sânge. Pe un picioruş se legăna un pantof roz. Fetiţa moartă trebuie să fi fost de aceeaşi vârstă cu mine.
Udă până la piele, plină de noroi, bunica mă trăgea după ea, mergând din ce în ce mai repede, trecând pe lângă membre împrăştiate, pe lângă case care se năruiseră.
Sub arborele bàng însă, casa noastră se ridica în lumina glorioasă, nepotrivită a soarelui. În mod miraculos, scăpase nevătămată. M-am desprins de bunica, luând-o înainte ca să îmbrăţişez uşa de la intrare.
Bunica s-a grăbit să mă ajute să mă schimb şi m-a băgat în pat.
— Rămâi acasă, Guava. Dacă vin avioanele, du-te jos.
A făcut semn către adăpostul nostru antiaerian, pe care tata îl săpase în podeaua de pământ, lângă intrarea în dormitor. Adăpostul era suficient de mare să încăpem amândouă şi era uscat. Îmi plăcea mai mult să mă ascund aici, sub privirea atentă a strămoşilor mei, a căror prezenţă radia dinspre altarul familiei, cocoţat în vârful bibliotecii noastre.
— Dar... unde pleci, bunico? am întrebat-o.
— La şcoală, să văd dacă elevii mei au nevoie de ajutor.
Mi-a tras pătura subţire până sub bărbie.
— Bunico, dar e periculos...
