— Giết thằng phi công mỹ. Giết nó đi, giết nó! a strigat cineva dintr-odată.
— Omorâţi-l! Omorâţi-l pe ticălosul de pilot american, a răcnit mulţimea în asentiment.
Mi-am încleştat pumnii. Omul ăsta îmi bombardase oraşul. Agresiunea ţării sale mă separase de părinţii mei.
— Întreaga mea familie a murit din cauza ta. Mori! a ţipat o femeie, aruncând o piatră către american. Când piatra l-a bufnit în piept, am clipit.
— Linişte! a strigat unul dintre soldaţi.
Bunica şi alţii s-au apropiat în grabă de femeia care plângea în hohote, au luat-o în braţe şi au dus-o de acolo.
— Fraţi şi surori, se va face dreptate, s-a adresat soldatul mulţimii. Vă rog, trebuie să-l ducem la Hà Nội.
L-am urmărit pe pilot în timp ce trecea pe lângă mine. Când l-a lovit piatra, n-a scos niciun sunet; doar şi-a lăsat capul mai jos. Nu eram sigură, dar mi s-a părut că văd câteva lacrimi curgându-i pe obraz, amestecându-se cu sângele. În timp ce mulţimea îl urma, strigând şi ţipând, m-am înfiorat, întrebându-mă ce s-ar întâmpla cu părinţii mei dacă ar fi nevoiţi să-şi înfrunte inamicul.
Ca să-mi alung teama, mă cufundam în cartea care mă aducea mai aproape de părinţii mei. Inhalam mireasma pădurilor de mangrove, inspirând briza râurilor pline de peşti şi ţestoase. În Sud, mâncarea părea să fie din belşug. În cazul în care ajungeau la destinaţie, mâncarea aceea avea să-i ajute pe părinţii mei să supravieţuiască. Dar oare Sudul avea să-şi păstreze abundenţa chiar şi în prezenţa armatei americane? Aceasta părea să distrugă totul în cale. Când am început să mă apropii de ultimele pagini, mi-am ţinut respiraţia. Voiam ca An să-şi găsească părinţii, dar, în loc de asta, el s-a alăturat gherilelor Việt Minh ca să lupte împotriva francezilor. I-am spus să nu o facă, dar el sărise deja în sampan şi s-a îndepărtat vâslind, dispărând în spaţiul alb care se întindea după ultimul cuvânt al romanul.
— An ar fi trebuit să se străduiască mai mult să-şi găsească părinţii, i-am spus bunicii, împingând cartea cât colo.
— Ei bine, pe timp de război, oamenii sunt patrioţi, gata să-şi sacrifice vieţile şi familiile pentru binele comun.
Şi-a ridicat privirea de la cămaşa mea ruptă, pe care o cosea.
— Vorbeşti exact ca profesorii mei.
Mi-am amintit de numeroasele lecţii în timpul cărora am învăţat despre copii consideraţi eroi pentru că s-au aruncat în aer pentru a-i ucide pe soldaţii francezi sau americani.
— Vrei să ştii ce cred eu cu adevărat? s-a aplecat bunica înspre mine. Nu cred în violenţă. Niciunul dintre noi nu are dreptul să ia viaţa altei fiinţe umane.
Spre mijlocul lui decembrie, au început să circule zvonuri cum că acum ar fi în regulă să ne întoarcem acasă şi că preşedintele american Nixon o să ia o pauză de la război ca să se bucure de vacanţa de Crăciun, în pace şi bunăvoinţă. Oamenii şi-au părăsit ascunzătorile, coborând în grupuri mari pe drumurile care duceau înapoi în capitală. Cei care-şi permiteau au închiriat căruţe trase de bivoli sau de vaci ori împărţeau un camion. Cei fără bani urmau să facă tot drumul pe jos.
Noi nu ne-am alăturat lor. Bunica i-a rugat pe elevii ei şi familiile lor să rămână. Probabil că Buddha i-a spus să procedeze astfel. Pe 18 decembrie 1972 am văzut din măruntaiele muntelui cum oraşul nostru se transformă într-o minge de foc.
Spre deosebire de atacurile precedente, bombardamentele nu au încetat. Au continuat în ziua şi în noaptea următoare. În a treia zi, bunica şi câţiva adulţi s-au aventurat afară să facă rost de mâncare şi apă. Bunicii i-a luat foarte mult timp să se întoarcă şi i-a adus şi pe domnul şi doamna Tùng cu ea. În timp ce doamna Tùng se plângea de genunchii ei, domnul Tùng ne-a spus că americanii îşi folosesc arma cea mai puternică împotriva Hà Nội-ului.
— Au zis că vor să ne întoarcă în epoca de piatră cu bombele lor, ne-a spus el, scrâşnind din dinţi. N-o să-i lăsăm.
Hà Nội-ul a ars şi bombele au căzut timp de douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi. În cele din urmă, când bombardamentele au încetat, s-a făcut atât de linişte, încât auzeam bâzâitul albinelor pe crengile copacilor. Şi, asemenea acelor albine sârguincioase, bunica s-a întors la clasa ei, iar sătenii, pe câmpuri.
O săptămână mai târziu a sosit un grup de soldaţi. Stând pe rămăşiţele treptelor templului, un soldat avea un zâmbet întins pe toată faţa numai piele şi os.
— Am înfrânt bombardierele alea păcătoase!
A ridicat pumnul în aer.
— Apărarea noastră a doborât optzeci şi unu de avioane inamice, din care treizeci şi patru de bombardiere B-52.
În jurul meu au izbucnit urale. Acum puteam să ne întoarcem în siguranţă acasă. Oamenii se îmbrăţişau, plângând şi râzând.
— N-o să uit niciodată bunătatea voastră, le-a spus bunica gazdelor noastre. Một miếng khi đói bằng một gói khi nó. O îmbucătură când eşti lihnit e ca o masă întreagă când ai stomacul plin.
— Lá lành đùm lá rách, i-a răspuns doamna Tùng. Frunzele nevătămate apără frunzele sfâşiate. Sunteţi bineveniţi să staţi la noi oricând.
A strâns-o pe bunica de mână.
Am zâmbit – eram încântată ori de câte ori în conversaţie se strecurau proverbe. Bunica îmi spusese că proverbele sunt esenţa înţelepciunii strămoşilor noştri, transmise din generaţie în generaţie, chiar înainte să fi existat limbajul scris. Cu inimile dând pe dinafară de speranţă, am mers multe ore pe jos pentru a ne întoarce la Hà Nội. Mă aşteptam la victorie, dar, oriunde m-aş fi uitat, eram izbită de semnele distrugerii, o mare parte a frumosului meu oraş fusese transformată în moloz.
Bombele căzuseră peste Khâm Thiên – strada mea – şi peste spitalul Bach Mai din apropiere, unde lucrase mama, şi omorâseră mulţi oameni. Mai târziu, aveam să mă întorc în clasa mea, în care cincisprezece dintre prietenii mei nu se mai regăseau.
Iar casa noastră! Nici urmă de ea. Copacul nostru bàng zăcea răşchirat peste dărâmături. Bunica s-a lăsat în genunchi. De undeva din adâncul ei au izbucnit urletele, străpungând duhoarea cadavrelor intrate în putrefacţie, amestecându-se într-o mare de amărăciune tânguitoare.
Am plâns împreună cu bunica în timp ce dădeam la o parte cărămizi sparte şi lespezi de beton. Degetele noastre sângerau în timp ce căutam ceva ce ar putea fi salvat. Am găsit câteva dintre cărţile mele, două dintre manualele bunicii şi nişte orez împrăştiat. Bunica a cules fiecare bob ca pe o bijuterie. În noaptea aceea, în curtea şcolii mele, ne-am îngrămădit unii într-alţii cu oamenii care îşi pierduseră la rândul lor casele, ca să gătim mâncarea noastră comună din orez, pătată de sânge şi amestecată cu pământ.
Privind-o pe bunica atunci, nimeni nu şi-ar fi putut imagina că a fost considerată cândva cành vàng lá ngọc – o frunză de jad pe o creangă de aur.
Cu trei luni în urmă, când se pregătea să plece pe front, mama mi-a spus că bunica se născuse într-una dintre cele mai bogate familii din provincia Nghệ An.
— A trecut prin mari greutăţi şi e cea mai tenace femeie pe care o cunosc. Stai în preajma ei şi o să fie bine, a spus mama împachetându-şi hainele într-un rucsac verde.
Calificată ca medic, se oferise voluntară pentru a pleca în Sud, să-l caute pe tatăl meu, care se afundase în junglă cu trupele lui şi nu mai trimisese nicio veste de patru ani.
— O să-l găsesc şi o să ţi-l aduc înapoi, mi-a spus, iar eu am crezut-o, fiindcă ei îi reuşea tot ce-şi propunea.
Totuşi bunica a spus că e o sarcină imposibilă. A încercat s-o împiedice pe mama să plece, fără succes însă.
Când mama a plecat, drept rămas-bun, Cerurile au plâns cu picături mari de ploaie. Mama a scos capul dintr-un camion care se îndepărta, strigând:
— Hương ơi, mẹ yêu con!
