Eram cu totul de acord.
Ploaia se transformase într-o burniţă. După ce toţi sacii au fost încărcaţi bine în căruţă, tata şi Công au legat încă o foaie împletită din frunze de palmier peste cadru, transformând-o într-o trăsură confortabilă. Drumul până la Hà Nội avea să dureze cinci zile şi cinci nopţi şi trebuia să ne aşteptăm la ce putea fi mai rău din partea vremii. Dacă voiam să vindem cartofii celor mai bune restaurante de acolo, trebuia ca ei să fie de cea mai bună calitate. Cât era el de deştept, tata nu ştia cà soiul nou pe care-l importase din Europa cu ani în urmă avea să ajute familia noastră să se îmbogăţească.
Tata şi Công au aşezat o placă de lemn peste saci. Trinh şi cu mine am întins o prelată groasă, împletită din frunze de palmier, care a devenit uşa din spate a căruţei. Am împins căruţa afară din curte şi am înjugat bivolii.
Doamna TÚ a încărcat în căruţă coşuri mari cu mâncare şi apă. Mama mi-a strecurat un plic gros în buzunar.
— Pentru medicamentele maestrului Thịnh, întunericul a fost străpuns de bătăile de tobă din templul satului, ecourile lor unduind asemenea unor valuri. Era timpul să plecăm.
Guava, când m-am întors să-mi iau geanta, cineva o ţinea în mână. Ghici cine era? Bunicul tău, Hùng.
— Anh, tu n-ar trebui să fii în pat? am râs eu.
— Trebuie să te conduc, mi-a şoptit el la ureche. Mama l-a ajutat pe tata să-şi pună pelerina de ploaie, un articol importat pe care şi-l cumpărase din Hà Nội. I-a fixat un nón lá pe cap.
— Să mergem.
Tata a sărit pe capra căruţei.
Mama mi-a strâns mâinile într-ale ei.
— O să ai grijă pe drum, nu-i aşa?
— O să-i gătesc lui Đạt multe feluri de terci, o să mănânce bine, a spus doamna TÚ.
— O să-i adorm pe copii spunându-le poveşti, a adăugat Trinh.
Pe măsura ce bivolii trăgeau căruţa şi ne îndepărtam, am scos capul, iar cuvintele mele s-au amestecat cu ploaia:
— O să mă întorc cu poveşti palpitante despre Hà Nội.
Curând, înaintam deja pe drumul de ţară, plin de hârtoape. Roţile căruţei pârâiau zgomotos în noroiul gros.
— Încercaţi să dormiţi, copii.
Vocea tatei răsuna prin foile împletite din frunze de palmier.
— Tată, să mă strigi când vrei să schimbăm locurile. Vocea lui Công s-a întors către mine.
— Dormi, surioară.
M-am întins. Pe măsură ce căruţa se legăna şi se hâţâna, mi-a sărit somnul, gândindu-mă la tata care stătea afară în frig.
Am bâjbâit după o pelerină de ploaie. Ridicând straturile de frunze de palmier, am dat cu privirea de spinările solide ale bivolilor în mişcare. Un halou luminos venind din faţa capetelor animalelor mă anunţa că intraserăm cu căruţa pe un drum mai mare.
Am desluşit mâna tatălui meu, ţinând două funii mici care se întindeau paralel cu trupurile bivolilor şi erau legate de nasurile lor. În cealaltă mână strângea o lanternă pe care o adusese tot de la Hà Nội. În timp ce mă aşezam lângă el, i-am admirat lumina constantă.
— Pot să-ţi ţin eu lanterna, tăticule? l-am întrebat în timp ce burniţa îmi lovea obrazul cu răceala ei.
— N-ai vrea mai bine să ţii frâiele astea?
Mirarea mi-a înflorit în piept. Nu îndrăznisem niciodată să visez să mân căruţa cu bivoli. Pe atunci, femeile erau considerate murdare, pentru că aveau menstruaţie. Odată, am văzut un bărbat care îşi bătea fiica pentru că se urcase pe capra căruţei. Credea că îi aduce ghinion şi că din pricina ei căruţa o să se răstoarne.
— Nu e greu.
Tata mi-a pus funiile în mână.
— Trage-le cu putere către tine dacă vrei ca bivolii să se oprească. Trage la stânga dacă vrei să mergi la stânga şi invers. În rest, lasă-ţi mâinile moi.
Am strâns tare de frânghii şi le-am smucit, încântarea de a deţine controlul mă făcea să simt furnicături prin tot corpul.
— Te descurci de minune.
Tata proiecta un halou pe drum.
— Vezi băltoaca aia? Trage într-o parte. Aşa. Bine, bine.
S-a aplecat spre mine şi mi-a pus pălăria nón lá pe cap.
— Nu, ţineţi-o pe cap, tăticule!
— Dacă te îmbolnăveşti, cine o să aibă grijă de noi în timpul călătoriei, ha?
Mi-a încheiat breteaua de mătase sub bărbie. Înainte de a intra pe şoseaua naţională, am cotit pe un drum desfundat. Tata mi-a explicat că pe vremuri drumul se numea Đường Cái Quan şi fusese construit de împăraţii noştri şi amenajat de francezi pentru a servi nevoilor lor coloniale. La punctele de control ocazionale trebuia să ne oprim şi să ne arătăm permisele de călătorie. Postate acolo de către francezi, gărzile ne verificau documentele, ne inspectau căruţa, căutând arme pe care le-am fi putut transporta pentru gherilele Việt Minh ridicate împotriva lor.
Tata ştia cum să discute cu gărzile şi curând m-am relaxat. La acea oră, şoseaua era aproape goală. Deşi am călătorit multă vreme, am trecut doar pe lângă o căruţă trasă de o vacă slabă şi un grup de ţărani care cărau coşuri pline de legume.
— Trebuie s-o ţinem tot înainte şi o să ajungem la Hà Nội.
