Tata s-a lăsat pe spate lângă mine.
Din depărtare, un cocoş a întâmpinat dimineaţa. Zorile licăreau la orizont. Ploaia s-a oprit, lăsând în urmă o ceaţă groasă. De-a lungul drumului se înşirau tufe mari, iar siluetele lor arătau ca nişte animale gigantice gata să sară.
Căruţa a urcat o porţiune în pantă a şoselei, de unde am aruncat o privire dincolo de şirurile dese de copaci, dincolo de câmpurile de orez de culoarea smaraldului, spre grupuri de case din acoperişurile cărora se ridicau fuioare de fum alb. Acolo jos, mame şi surori pregăteau micul-dejun pentru familiile lor.
Mi-am dat seama că nimeni nu locuieşte în apropierea şoselei şi că, dacă am fi vrut să cumpărăm mâncare sau apă, ar fi trebuit să intrăm pe drumurile de ţară care ne ieşeau din când în când în cale.
Bivolii îşi fluturau cozile, gonind muştele care planau pe deasupra posteriorului lor gras. Am slăbit frâiele, gândindu-mă că, odată ce mă întorc acasă, o să trebuiască să-mi conduc întreaga familie prin această întinsă regiune rurală.
— Diệu Lan... a spus tata tocmai când făceam ochii mari la vederea agitaţiei din faţa mea.
În locul în care copacii se răreau, se vedea un grup de case arzând ca nişte torţe şi o coloană de fum negru, urcând în formă de pâlnie către cerul înnorat. Am auzit plânsetele femeilor şi copiilor, ţipetele bărbaţilor şi strigăte într-o limbă străină. Am tras de frâie cu putere. Bivolii s-au oprit, întinzându-şi capetele, ascultând.
M-am întors către tata. Frica îi îngheţase trăsăturile.
— Japonezi. Soldaţi japonezi, a bâiguit el fără să clipească.
Am aruncat o privire înapoi spre satul în flăcări. Din văpaie ieşeau bărbaţi mărşăluind, îndreptându-se către şosea, cu baionetele în aer.
— Ia-o înapoi! Ia-o înapoi!
Tata mi-a smuls frâiele din mână.
Căruţa s-a întors repede.
— Uite, tăticule, uite!
Am arătat în faţă.
Pe drum se târa o umbră mare, baionetele scânteiau ca ochii unor tigri. Prinşi între două grupuri de soldaţi japonezi, nu aveam unde să fugim, nu exista niciun drum de ţară pe care să intrăm cu căruţa, încă nu-i desluşeam pe soldaţi, dar ştiam că avansează cu repeziciune, paşii lor făceau drumul să se cutremure.
— Công. Trezeşte-te!
Tata a întins mâna în spate şi l-a scuturat pe fratele meu.
— Ce s-a întâmplat?
Công s-a ridicat imediat.
— Grăbeşte-te. Ia-o pe sora ta. Ascundeţi-vă pe marginea drumului. Alegeţi tufa cea mai deasă. Orice s-ar întâmpla, să nu ieşiţi până nu vă zic eu. Tata s-a întors către mine.
— Du-te.
Am sărit, am căzut, m-am rostogolit pe drumul stropit de noroi, am strivit sub mine pălăria nón lá, care a pârâit ca sute de gândaci de bucătărie călcaţi în picioare. Ghemuindu-se, Cồng m-a târât până la un şanţ adânc care mărginea drumul şi m-a tras într-o tufă. Mi-am pierdut sandalele în şanţ. Ţepii mi s-au înfipt în tălpi. Crengile mi-au zgâriat scalpul. Mi-am muşcat buzele, încercând din răsputeri să rămân tăcută.
Ţinându-ne respiraţia, îl urmăream pe tata prin micile deschizături dintre frunze. Întorsese bivolii. La îndemnul lui, animalele înaintau înspre Hà Nội. Urmându-l pe Công, mă furişam dintr-o tufă deasă în alta. Stăteam ascunşi, lăsând zgomotul paşilor de bivoli să ne ghideze.
Bufnetul copitelor s-a atenuat. Din ascunzătoarea noastră, am văzut că primul grup de soldaţi japonezi se adunase pe şosea, blocându-i tatălui meu drumul, în timp ce al doilea se apropia din spate.
Tata s-a apropiat de primul grup.
— Stop! Ce ai în căruţă? a zbierat un bărbat într-o vietnameză stricată.
Arăta aproape ca un localnic, cu excepţia felului în care îşi îndesase pantalonii în cizme. Probabil că-l lovise cineva, pentru că avea ochiul umflat şi vânăt. Purta o armă şi o sabie.
— Cartofi, domnule. Duc cartofi la Hà Nội.
Vocea tatălui meu era calmă şi politicoasă.
— Maică-ta nu te-a învăţat bunele maniere? a strigat bărbatul cu ochiul învineţit. Voi, vietnamezii, trebuie să vă înclinaţi în faţa noastră. Înclină-te, înclină-te adânc!
Công mă ţinea strâns în braţe.
— Să nu scoţi niciun sunet, o să ne omoare.
Şi-a lipit palma peste gura mea.
Tata a coborât din căruţă şi s-a încovoiat mult în faţă, făcând o plecăciune în faţa japonezilor.
Privirea mea a ţâşnit către celălalt grup de soldaţi, care tocmai ajungeau la căruţă. Târau după ei mai multe femei, trăgându-le de păr. Femeile aveau cămăşile şi pantalonii rupţi, lăsând la vedere sânii palizi şi picioarele. Pe interiorul coapselor le curgea sânge.
— Arată-ne ce ai în căruţă, şi-a fluturat Ochi Vânăt degetul.
Tata a ridicat uşa din spate a căruţei, dând la o parte placa de lemn. Ochi Vânăt şi câţiva dintre tovarăşii lui au inspectat conţinutul căruţei.
— Domnule, cartofii ăştia sunt pentru clienţii mei din Hà Nội.
— La naiba cu clienţii tăi!
