— Spuneau că o să te aştepte, a intervenit prietenul meu Thủy.
În jurul nostru se ridica un zumzet de voci, ca al albinelor.
— Staţi aşa. Câte unul pe rând, vă rog, a spus bunica. Ia spuneţi, unde sunt soldaţii?
— Acolo. Acolo!
Mai multe mâini arătau către baraca doamnei Như, aflată vizavi de a noastră.
Mă chinuiam cu sandalele mele de plastic. Thủy mă trăgea după el. Bunica o luase deja înainte. A alunecat pe noroi, a încercat să se ridice şi a alunecat iar. Când am ajuns lângă ea, cei doi soldaţi o sprijineau deja să se ridice. Am ajutat-o pe bunica să se şteargă de noroi, dar ea ne-a dat mâinile la o parte, spunându-ne că e în regulă.
În uniformele lor verde-închis, soldaţii erau mândri şi subţirei. Unul dintre ei era mai în vârstă, cu riduri adânci în jurul ochilor. Celălalt era tânăr, la fel de tânăr ca băieţii de liceu care părăsiseră de curând şcoala pentru a pleca pe front.
— Dạ, xin chào, a salutat-o soldatul mai în vârstă politicos pe bunica. Căutăm familia tovarăşului Nguyễn Hoàng Thuận.
Nguyễn Hoàng Thuận era al patrulea copil al bunicii. Unchiul Thuận.
Bunica mă strângea de mână, în timp ce le arăta soldaţilor drumul către casa noastră. Copiii din cartier ne-au urmat, şoaptele lor răspândindu-se în jurul nostru. Soldatul mai în vârstă le-a adus aminte de sarcina de a-şi umple găleţile. Au înţeles aluzia şi s-au risipit.
— Îmi povesteşti tu mai târziu... ce veşti au adus, mi-a şoptit Thủy la ureche mea înainte de a dispărea dintr-un salt.
Ajunşi în baracă, am adus un prosop pentru bunica şi am întins rogojina de paie, întrebându-mă dacă soldaţii îi cunosc pe părinţii şi pe ceilalţi unchi ai mei.
Bunica i-a invitat pe bărbaţi să se aşeze. S-au înclinat cu recunoştinţă, scoţându-şi sandalele de cauciuc.
M-am uitat la sandalele lor, evaluând secretul robusteţii lor: tata îmi spusese că sandalele soldaţilor sunt făcute din anvelope uzate.
Stând cu picioarele încrucişate pe rogojină, bărbaţii şi-au scos chipiele, aşezându-şi-le în poală. Chipiele aveau aceeaşi culoare ca uniformele şi fiecare dintre ele avea o stea aurie strălucitoare în faţă. Când plecaseră în Sud, părinţii şi unchii mei purtau aceleaşi chipie.
Bunica a turnat nişte apă în găleată şi a aşezat-o peste cele trei cărămizi. Eu am aprins focul.
Bunica a inspirat adânc şi apoi s-a întors către soldaţi.
— Sper că n-a trebuit să aşteptaţi mult.
— N-a fost atât de mult, mamă, a spus unul dintre soldaţi.
A numit-o pe bunica „mamă”, aşa cum făceau şi unchii mei.
Soldaţii m-au întrebat cum mă cheamă şi în ce clasă sunt.
— Mă numesc Hương. Am treisprezece ani şi sunt în clasa a şasea, domnilor.
— O, eşti înaltă pentru vârsta ta, a exclamat soldatul mai în vârstă.
Cel tânăr şi-a scos raniţa verde-închis. Părea plină, speram să conţină o scrisoare de la unchiul Thuận. Bunica îmi spusese că se întâmplă foarte rar ca serviciile poştale să ajungă până aici de pe front, aşa că singura noastră şansă să primim veşti de la unchii şi părinţii mei era ca unul dintre camarazii lor să se întoarcă în Nord şi să ne aducă o scrisoare sau să o depună într-o cutie poştală pe undeva.
— Zici că-s nebună! a râs deodată bunica. Încerc să fac ceai, dar nu avem frunze de ceai. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată...
Vocea îi tremura de emoţie, dar nu-mi dădeam seama de ce.
— E în regulă, mamă. Tocmai am băut unul la vecini. Bunica a bâjbâit după sticla cu apă.
— Îmi pare rău, avem o singură ceaşcă.
M-am întors spre vatră, alimentând focul cu câteva rămurele. Trosnea, aruncând scântei mititele în aer. Nu putem să irosim un asemenea foc, mi-am spus şi am întins mâna în sacul mătuşii Hạnh, dibuind ultimul pumn de orez. Avea să ne ajungă pentru două boluri de terci apos. Am lăsat orezul să se presare în găleată, urmărindu-l cum se scurge printr-o perdea de aburi.
Soldatul mai în vârstă şi-a dres vocea.
— Mamă, am auzit de bombardament, dar n-am ştiut că a fost atât de grav.
A urmat un moment de tăcere. Am adăugat apă în găleată. Focul mă învăluia în căldura lui.
— Mamă, am venit cu veşti despre fiul dumneavoastră, tovarăşul Nguyễn Hoàng Thuận.
— Ce face Thuận? E bine?
Bunica îşi strângea tivul cămăşii, degetele îi tremurau.
În loc să răspundă, cei doi bărbaţi s-au ridicat şi s-au aşezat în genunchi. Soldatul mai tânăr a desfăcut raniţa. Cu ambele mâini, a extras din ea uniforma unui soldat, pe când cel mai în vârstă îi arăta câteva scrisori.
— Mamă...
I-au oferit bunicii uniforma şi scrisorile.
— Nu!
— Tovarăşul Nguyễn Hoàng Thuận a fost curajos. Acestea au fost singurele cuvinte pe care am reuşit să le disting. Totul în jurul meu s-a învârtejit într-o pată. M-am târât înspre bunica. Plânsul îi scutura umerii.
