— Ne pare rău, mamă. Tovarăşul Thuận a fost prins într-o ambuscadă. A luptat cu mult curaj.
Bunica s-a întins după uniforma unchiului meu. Şi-a îngropat faţa în hainele lui.
— Thuận ơi, ơi con ơi. Con về với mẹ đi con ơi!
Îi rostea numele jelindu-se, rugându-l să se întoarcă la ea.
M-am agăţat de bunica. Unchiul Thuận era mort. Unchiul Thuận, care mă arunca în aer şi mă gâdila până când mă rostogoleam pe jos de râs. Unchiul Thuận, care s-a căţărat pe nenumăraţi copaci sau ca să culeagă pentru mine cele mai coapte fructe, care mi-a făcut cele mai frumoase zmeie de hârtie ca să le înalţ în aer.
— Mamă, ştim cât de îngrozitor trebuie să vă simţiţi. Dar vă asigurăm că fiul dumneavoastră nu a murit degeaba. Noi, camarazii lui, o să anihilăm duşmanul. Bunica a scuturat din cap, de parcă n-ar mai fi vrut să audă nimic.
— L-aţi... l-aţi cunoscut îndeaproape de Thuận?
— Eram din aceeaşi unitate, mamă. Tovarăşul Thuận era fratele nostru. Era bun cu toată lumea.
Bunica şi-a trecut degetele peste scrisori, urmărind scrisul de mână al fiului ei.
— Mai este una.
Soldatul mai în vârstă i-a întins încă o scrisoare.
— Pentru iubita lui, domnişoara Thu.
Bunica a cuprins scrisoarea în palme. A înghiţit în sec.
— Thuận voia să se însoare cu ea. Deja puneam bani deoparte pentru acea zi fericită. Ziua noastră fericită.
— Ştim, mamă. Thuận ne-a spus că abia aştepta să vă audă cântând la nunta lui.
— O să mă duc mâine la Thu, a spus bunica. Aţi dori... aţi dori ceva de mâncare?
— Mulţumim, dar trebuie să plecăm. Bărbatul în vârstă a zâmbit anemic.
— Am venit pentru o instrucţie, mamă. Comandantul nostru ne-a cerut să trecem mai întâi pe la dumneavoastră.
Bunica a dat din cap.
— Aveţi grijă de voi... ca să ajungeţi teferi înapoi la familiile voastre.
Soldaţii şi-au înclinat capetele. Afară, o rafală puternică de vânt a sfâşiat aerul, izbindu-se de acoperişul nostru de tablă. Pe uliţa cartierului, un băiat îşi chema mama, strigătul lui pierzându-se în depărtare.
M-am întors la foc. Scăzuse, lăsând în urmă crenguţe pe jumătate carbonizate care ardeau înăbuşit. Nu auzeam nimic acum şi nu simţeam nimic, decât strânsoarea din ce în ce mai puternică a iernii. Eu şi bunica am ridicat un altar pentru unchiul Thuận. Nu mai aveam nicio fotografie a lui. Raniţa şi hainele lui erau aşezate în faţa bolului cu beţigaşe parfumate. Bunica a vegheat trei nopţi, rugându-se ca sufletului unchiului meu să ajungă în rai. Baraca s-a umplut de şoaptele ei, sunetul ritmic al clopotului de lemn şi fumul beţigaşelor parfumate.
În a treia noapte m-am trezit şi am găsit-o pe bunica în faţa casei noastre, uitându-se la cer, cu scrisorile unchiului Thuận în mână – scrisori pe care le învăţasem pe de rost. Nu trebuia decât să închid ochii şi cuvintele lui îmi apăreau dinainte, călăuzindu-mă către junglele din Trường Sơn, unde îşi urma drumul pe sub arbori înalţi, unde fluturii vibrau în aer şi maimuţele săreau de pe o creangă pe alta, unde râsul lui se înălţa în aer în timp ce prindea peşti din pârâu şi culegea tàu bay ca să-l mănânce. Nu exista teamă, nici lupte, nici moarte în scrisorile lui. Doar speranţă, dragoste de viaţă şi dorul de casă. Era doar un tânăr care credea că viitorul i se aşterne în faţă.
M-am dus la bunica şi am îmbrăţişat-o. Cerul era limpede ca oglinda şi am simţit că unchiul Thuận e acolo sus, alături de strămoşii noştri, veghind asupra noastră.
Speraserăm ca războiul să se termine, dar a continuat. Dacă bunica era îndurerată şi temătoare, nu m-a mai lăsat niciodată să văd asta. Într-o zi, după ce s-a uitat stăruitor la trupul meu slab, la bucătăria rece şi la casa noastră şubredă, mi-a spus că vrea să renunţe la slujba de învăţătoare, prost plătită. Prima oară am crezut că nu am auzit bine, dar apoi au început să apară elevi de-ai ei, implorând-o să se răzgândească.
— Te rog, bunico, nu renunţa! am insistat a doua zi când m-a luat de la şcoală.
— Şşt!
Şi-a dus degetul la buze, uitându-se la profesorii aflaţi în apropiere.
Acasă, s-a lăsat pe rogojina de paie.
— Acum putem vorbi. Dar în şoaptă.
— Bunico, nu poţi să renunţi la învăţământ. Nu vezi cât de mult te iubesc elevii?
S-a întins după pieptenul nostru şi mi l-a trecut prin păr.
— Da, o să-mi fie dor de elevii mei. Dar nu suport să le spăl creierul inocent cu propagandă. Nu suntem doar profesori, ci şi slujitori ai Partidului.
— Dar unde o să lucrezi, bunico?
— Poţi să păstrezi un secret?
Şi-a apropiat gura de urechea mea.
— O să fac comerţ pe piaţa neagră, ca să cumpăr mâncare şi să reconstruiesc casa. Ca să strâng bani pentru întoarcerea părinţilor şi a unchilor tăi. O să fiu liberă, n-o să mai fiu sluga nimănui.
— O să devii con buôn – negustoreasă? Dar ăsta e... e un lucru rău...
Am făcut ochii mari, îmi răsunau în urechi cuvintele profesoarei mele de etică: „Fiind o ţară socialistă, noi îi onorăm pe muncitori şi fermieri. Trebuie să scăpăm societatea de burghezi şi de negustori. Sunt paraziţi care se hrănesc din sângele poporului.”
— Ha, se pare că te-au spălat şi pe tine pe creier, a pufnit bunica. Nu e nimic greşit să fii negustoreasă şi poţi să bagi mâna în foc că eu asta o să devin. De fapt, mi-am dat deja cerceii de aur la schimb pe nişte lucruri pe care să le vând.
