— Dar, mamă, oamenii zic că multe magazine de stat au fost distruse, că n-a prea rămas mâncare de cumpărat.
— Ei bine, tu trebuie să-ţi hrăneşti copiii şi socrii. Data viitoare să nu mai aduci nimic.
I-am aruncat bunicii o privire. În fiecare dimineaţă se trezea înainte de răsărit şi stătea la cozi lungi în faţa magazinelor de stat. De cele mai multe ori se întorcea cu mâinile goale. Dacă aveam noroc, venea cu un pumn de manioc. Rar se întâmpla ca bunica să reuşească să facă rost de o cană de orez nefiert şi, chiar şi atunci, era adesea vechi şi plin de insecte. Bunica a ajutat-o pe mătuşica Hạnh să care sacul în adăpost. Eu am luat-o înainte, să aranjez rogojina de paie. După ce a pus sacul jos, bunica s-a întins după o sticlă cu apă şi i-a dat-o mătuşii, care a luat o înghiţitură mare.
Cotrobăind prin sac, mătuşica Hạnh mi-a făcut cu ochiul.
— Ia uite ce am pentru tine.
O carte! Aventurile unui greiere de Tô Hoài.
— Una dintre preferatele mele.
Mătuşica Hạnh a zâmbit.
— Minunat, cel puţin nu e o lucrare de propagandă, a spus bunica.
Eram tentată să mă apuc numaidecât de citit, dar mătuşica Hạnh a scos încă un pachet din sac şi mi l-a dat.
— Biscuiţi? am spus eu, rămânând fără suflare. Voiam să le rup ambalajul, dar nu îndrăzneam. Mi-am impus să nu-i arăt mătuşii cât îmi e de foame.
— Unchiul Tuấn ni le-a adus.
Mătuşica Hạnh şi-a întins picioarele.
— Biscuiţi din Rusia, îţi vine să crezi?
— Tuấn a fost acasă în vizită? Cum e? a întrebat bunica, în timp ce pieptul meu se umfla de speranţă. Poate că părinţii şi unchii mei aveau să se întoarcă şi ei în curând să ne vadă.
— Slab ca un ţâr, dar a venit cu veşti bune. A spus că negociem cu americanii pentru a restaura pacea în ţară. Mamă... pe drum încoace, am auzit la radioul public despre Acordul de Pace de la Paris.
— Da, a spus bunica. E minunat, dar...
— Dar ce?
— Războiul o să se termine abia după ce toţi cei dragi nouă o să se întoarcă acasă.
Mi-am întors privirea, dorul după părinţii mei îmi apăsa pieptul. În mine se învolbura ceva ca o frică. Mulţi dintre prietenii mei primiseră veşti proaste de pe front. Astfel de veşti alimentau şi mai mult furia. Unii dintre băieţii de la şcoala mea, prea tineri să se înroleze, îşi crestaseră mâinile, folosind sângele pentru a scrie scrisori adresate armatei şi oferindu-se voluntari. Speram ca războiul să se termine cu adevărat şi ca părinţii, unchii mei şi toţi cei pe care-i cunosc să se întoarcă acasă.
— Ei, Guava.
Mătuşica Hạnh m-a gâdilat.
— Nu împărţi cu noi?
Stătea cu ochii pe pachetul din mâna mea. Am rupt ambalajul. Biscuiţii se înşirau în rânduri îngrijite, fiecare gravat cu modele delicate.
Prima oară le-am servit pe mătuşica şi pe bunica, apoi am mâncat şi eu unul cât se poate de încet, lăsând fiecare bucăţică să mi se dizolve pe limbă. Câţiva ani mai târziu, când o prietenă m-a întrebat ce gust au pentru mine dulciurile, m-am gândit la acei biscuiţi şi am spus: gustul fericirii. În căminul nostru improvizat, bunica şi mătuşa mea păreau să fi uitat de grijile lor. Vorbeau despre vremurile de demult, chicotind împreună. În jurul nostru, fuioare de fum se ridicau din adăposturile vecinilor, împletindu-se în strălucirea roşie a apusului. Pe aleea din cartier, câţiva dintre prietenii mei se alergau, iar râsetele lor urcau în spirale deasupra fumului. M-au chemat şi pe mine, dar nu m-am dus. Având-o pe mătuşica Hạnh lângă mine, era aproape ca şi când s-ar fi întors mama.
În noaptea aceea m-am culcat între ele, lăsându-mă legănată de vocile lor până m-a luat somnul. În vis, mama alerga spre mine, alături de tata. Mama s-a aplecat şi m-a luat în braţe în timp ce le strigam numele. Mirosea exact ca mătuşica Hạnh. Tata ne-a îmbrăţişat pe amândouă, râzând, spunând că n-o să ne mai scape niciodată din ochi.
M-am trezit înfăşurată în hainele bunicii. Era frig; luna era sus pe cer, tremurând deasupra ceţii. Bunica şi mătuşica Hạnh îndepărtau molozul. Fredonau un cântec. Vocile lor erau ca atingerea verii pe obrazul meu.
În fiecare zi, bunica o îndemna pe mătuşica Hạnh să plece acasă, dar ea a rămas şi a muncit. A muncit când eu m-am întors la şcoală şi bunica, la clasa ei. A muncit până când tot molozul a fost îndepărtat şi baraca a fost gata. Mulţumită bunăvoinţei celor pe care-i cunoşteam şi a celor pe care nu-i cunoşteam, aveam acum un adăpost mai bun: foi ruginite de tablă prinse de ţăruşi de bambus. Nu mai trebuia să dormim afară, în ploaia biciuitoare a iernii.
După ce mătuşa s-a asigurat că bunica şi cu mine o să ne descurcăm, şi-a şters lacrimile şi şi-a împins bicicleta până pe drumul de pământ. Ca să o pregătească de drum, bunica a stat trează toată noaptea, gătindu-i o găletuşă de orez, presând orezul în formă de găluşte, presărându-le cu arahide pisate şi sare. Nu ştiu cum a reuşit bunica să facă rost de acele arahide; erau la fel de rare şi de valoroase ca aurul.
Am urmărit-o pe mătuşica Hạnh îndepărtându-se pe bicicletă.
— Ai grijă, fata mea, a murmurat bunica, astfel încât doar noi două să auzim.
A ridicat capul spre cer, de parcă s-ar fi temut că pe drumul pe care urma să călătorească fiica ei aveau să cadă bombe.
M-am cufundat în Aventurile unui greiere. Mi-aş fi dorit să fiu greierele Mèn, care şi-a părăsit adăpostul pentru a se aventura în lume, a descoperi vastitatea naturii, a întâlni tot felul de oameni, pentru a gusta independenţa, a provoca încurcături şi a-şi face prieteni noi. În lumea lui Mèn nu existau războaie. Se pare că doar oamenii purtau războaie, făcându-i pe alţii să sufere.
La mai mult de o săptămână după plecarea mătuşicii Hạnh, am mers acasă de la şcoală împreună cu bunica, bârfindu-i pe drum pe prietenii mei. Încă nu-mi dădea voie să merg nicăieri fără ea; obişnuia să mă ia de la şcoală după ce-şi termina orele. Străduţa din cartierul nostru se întindea în faţa noastră, înecată în noroi, presărată din loc în loc cu bucăţi de cărămidă. Mergeam încet, păşind pe insulele de cărămidă care ne ieşeau în cale. Bunica mă ţinea de mână să nu alunec.
— Bà Diệu Lan, a strigat-o cineva pe bunica. M-am întors şi l-am văzut pe vecinul nostru, domnul Tip, făcându-ne cu mâna.
— Au venit să te caute doi soldaţi, a spus el. I-am trimis la casa ta. Credeam că eşti acasă.
Bunica i-a mulţumit bărbatului, m-a strâns mai tare de mână şi a grăbit pasul.
În faţa noastră se afla o curte – zona de spălat comună singurul loc din cartierul nostru de unde puteam lua apă curată, care curgea dintr-o conductă unsuroasă. Copiii şi găleţile lor goale formau o coadă lungă. Pe măsură ce ne apropiam, copiii au sărit în picioare. Şi-au abandonat găleţile şi s-au repezit spre noi, înghiontindu-se.
Son, băiatul care câştiga majoritatea întrecerilor noastre, a tras-o pe bunica de cămaşă.
— Bunică, soldaţii au întrebat de dumneata. Ei...
