Am întins mâna spre urechile ei şi am scos un icnet. Singurul ei bun de valoare, pe care-l păstra pentru nunta unchiului Thuận, dispăruse.
— Ce-ai primit în schimbul cerceilor, bunico?
— Ia să vedem.
A numărat pe degete.
— Sandale, prosoape, baterii, săpun, cauciucuri de bicicletă. Cele mai vândute mărfuri pe piaţa neagră.
— Dar unde sunt?
M-am uitat în jur prin baraca goală.
— Acasă la o prietenă. În cartierul vechi. Dacă le-aş vântura de colo-colo, mi-ar fi confiscate.
— Dar, bunico, nu e ilegal? Am înţeles că doar magazinele de stat pot comercializa...
— Guava, m-a întrerupt luându-mi faţa în mâinile ei. N-o să fac ceva rău, crede-mă.
M-am uitat în ochii bunicii şi am văzut hotărâre. Dar oare noua ei slujbă avea să ne aducă necazuri?
— Avem nevoie de mâncare, mi-a spus bunica. Oamenii au nevoie de mărfurile astea. În plus, trebuie să ne pregătim pentru viitor, pentru întoarcerea părinţilor şi a unchilor tăi. Nu putem să trăim aşa o veşnicie.
A bătut uşor cu palma în patul nostru, rogojina de paie. Arăta mizerabil, lipită de podeaua de pământ.
— Bunico, dar dacă ţi se întâmplă ceva...
— N-o să se întâmple nimic. O să am mare, mare grijă.
M-a sărutat pe păr, apoi a arătat către o oală agăţată de acoperiş, deasupra vetrei.
— Ghici ce o să gătim?
— Orez?
Îmi chiorăia stomacul.
— Mai bun de atât. Aşteaptă şi o să vezi.
Mi-a făcut cu ochiul.
— Am şi un cadou, dar nu ţin minte unde l-am pus. Am sărit în picioare şi am dat la o parte rogojina. Nimic. M-am uitat sub perne. Nici sub hainele noastre, printre boluri şi beţişoare de orez nu era nimic.
— Caută mai bine.
Bunica a chicotit.
În cele din urmă, mi-am găsit cadoul, împachetat şi ascuns sub o grămadă de crengi uscate, folosite la gătit. O carte. Pinocchio, povestea unui prichindel de lemn. Ghemuită pe rogojină, am deschis cartea care m-a dus în Italia, unde tâmplarul Geppetto a descoperit o bucată de lemn care putea să vorbească. Din bucătărie a venit un miros delicios. Am ridicat ochii. Trupul slab al bunicii stătea aplecat deasupra focului. Întotdeauna m-a încurajat să citesc cât mai mult, spre deosebire de părinţii prietenilor mei, care îşi îndemnau copiii să înveţe pe de rost din manuale. A făcut întotdeauna ce era mai bine pentru mine. Eram o nepoată nevrednică, pentru că mă îndoiam de ea.
M-am dus la ea, cu ochii pe tigaie. Carne de vită. Feliile subţiri ca hârtia sfârâiau.
— Un singur lucru nu-mi place la negustoria asta. Bunica mijea ochii, ferindu-se de fum.
— N-o să fiu acasă destul de mult ca să am grijă de tine.
— Pot să am grijă singură de mine, bunico. Ţii minte ce tare te-ai speriat acum câteva nopţi? Nu era cazul.
Când bunica s-a întors să mai taie ceapă, degetele mele au devenit o pereche de beţigaşe, au ridicat câteva felii de carne şi le-au dus la gură. Limba îmi ardea, îmi curgeau ochii, dar stomacul jubila. M-am şters repede la gură, să nu mă prindă bunica. Ea a aruncat bucăţi de ghimbir şi de ceapă peste carne, beţigaşele ei dansau, amestecându-le.
— Îmi pare rău.
A adăugat un pic de sos de peşte peste carnea de vită.
— Dar m-am dus până acasă la Thủy şi mama ei mi-a spus că nu te-a văzut.
— Mă jucam în curtea din spate, bunico. Te rog, nu-ţi mai face griji pentru mine.
— Guava, i-am promis mamei tale să am grijă de tine. Nu pot lăsa să ţi întâmple ceva...
— Nu vezi cât de mare şi de puternică m-am făcut? Am pus-o să-şi îndrepte spatele ca să-i arăt că umerii noştri sunt la aceeaşi înălţime.
— Şi, dacă cineva ar încerca să mă răpească, i-aş tăbăci fundul.
Am împuns-o pe bunica cu degetul în abdomen. A sărit în spate, iute ca fulgerul, iar mâna ei a blocat-o pe a mea.
Am dat să o lovesc cu piciorul în vintre. Şi-a ridicat piciorul, blocându-mă.
— Bine, bine. N-ar fi trebuit să uit că te-am învăţat schemele de Loveşte-Împunge-Taie.
