Bunica a râs.
— Lasă-mă să termin de gătit, altfel o să se ardă mâncarea.
Noua ocupaţie a bunicii mi-a dat libertate. Era plecată aproape toată ziua, iar eu nu trebuia să stau acasă. După ore, îmi petreceam majoritatea timpului cu Thủy, săream coarda, stăteam întinse în hamacul ei şi bârfeam, ne aventuram departe, să descoperim diferite părţi ale Hà Nội-ului. Ne-am dus chiar şi până la Râul Roşu, ne-am înmuiat picioarele în apă, în timp ce vântul ne fluiera în păr.
Pe măsură ce bunica se transforma într-o con buôn profesionistă, cartierul vechi a devenit un labirint al operaţiunilor secrete. Nu avea tejghea, nici nu-şi purta mărfurile cu ea. Cu o nón lá pe cap, care o ferea de soare, stătea în preajma magazinelor de stat, în căutarea clienţilor. Negocierile se desfăşurau în şoaptă. Odată stabilit preţul, bunica îşi ducea clientul în altă parte, unde i se înmâna marfa şi se făcea plata, în tot acest timp, toţi cei implicaţi trebuiau să fie vigilenţi. Ori de câte ori apărea un poliţist sau un gardian guvernamental, se împrăştiau sau renunţau la tranzacţie.
Pentru moment, avioanele americane dispăruseră de pe cerul Hà Nội-ului. Bunica a profitat la maximum de ocazie, muncind zi şi noapte. În jurul ochilor i-au apărut cearcăne întunecate. Avea pielea arsă de soare şi băşici pe picioare. În schimbul pericolului pe care-l înfrunta, aducea acasă mâncare, haine, iar pentru mine, cărţi. Şi, ori de câte ori era acasă, cânta.
— Câtă vreme am voce, sunt vie, mi-a spus când mi-a povestit cum l-a cărat pe unchiul Sáng trei sute de kilometri pe jos, până la Hà Nội.
Pe atunci, unchiul meu era un bebeluş. Acum era soldat. Unde lupta şi oare supravieţuise? Părinţii supravieţuiseră?
— Bunico, am întrebat-o într-o seară. Cum se face că de la o vreme mătuşica Hoa nu ne mai vizitează? Mătuşica Hoa era soţia unchiului Sáng şi locuiau într-un apartament în apropiere de opera din Hà Nội. Părinţii ei erau oficiali comunişti de rang înalt.
— Cred că o să mai treacă o vreme până să o vedem. Bunica lua cina după o zi lungă de muncă. Era aproape miezul nopţii. A luat nişte spanac de apă cu beţigaşele, l-a înmuiat în sos de peşte şi l-a băgat în gură.
— Cum aşa? N-ar trebui să aibă grijă de tine câtă vreme unchiul Sáng e plecat, bunico?
— Ea face parte dintr-o altă clasă, o clasă superioară. Aşadar bănuiesc că nu e constrânsă de nicio regulă.
Bunica a dat din umeri, în timp ce beţigaşele ei transportau câţiva creveţi micuţi, pe care-i gătisem cu carambola zemoase.
După ce a mestecat mâncarea, a plescăit din buze.
— Delicios, începi să devii o adevărată bucătăreasă.
— Bunico, am insistat eu. Ştiu că mătuşica Hoa ocupă o poziţie importantă în Partid, dar facem parte din familia ei, aşa-i?
— Aşa e, dar asta nu înseamnă că îi este permis să ne arate compasiune. În zilele noastre, bârfele ajung departe – ştie că fac negustorie. Sunt sigură că o vreme n-o să ne mai viziteze. Oamenii ar putea să dea de necazuri dacă sunt prinşi că au legături cu mine.
— De asta nu mai vin vecinii pe la noi, în afară de domnişoara Nhân. Asta nu mă deranjează, dar când e vorba de mătuşica...
— Nu contează, Guava. Nimic nu contează atâta vreme cât te am pe tine.
Câteva zile mai târziu m-am dus la baraca lui Thủy, ducându-i o mică porţie de bánh cuốn gătită de bunica şi de mine. Aceste clătite – straturi subţiri de faină de orez, înfăşurate în jurul unui amestec de carne de porc tocată şi ciuperci tăiate mărunt – erau preferatele ei.
— Nu e aici, a spus mama ei înainte să apuc să păşesc înăuntru.
— Am adus ceva pentru ea, mătuşico.
Am ridicat bánh cuon-ul.
— Am mâncat deja.
S-a întors cu spatele la mine, abandonându-mă în curte. Am încercat să mă gândesc la motivele grosolăniei ei. Poate că ultima oară când ne văzuserăm uitasem să mă înclin?
A doua zi, la şcoală, Thủy m-a evitat.
— Ce se întâmplă?
Am prins-o din urmă în drum spre casă.
Nu s-a oprit.
I-am blocat calea.
— Am făcut ceva greşit?
A încercat să treacă pe lângă mine, dar am prins-o de braţ.
— Am păstrat nişte bánh cuốn pentru tine...
— Nu vreau mâncarea ta.
S-a smuls din strânsoare.
— Te rog, n-ar trebui să mă mai vii la noi.
— E vorba de părinţii tăi, nu-i aşa? Nu vor ca noi două să fim prietene din cauza ocupaţiei bunicii mele...
A lăsat capul în pământ. Când a ridicat privirea, pe gură i-a scăpat un proverb:
— Cá không án muối cá ươn, con cái cha mẹ trám đường con hư. „Peştele care nu reuşeşte să absoarbă sarea se strică; copiii care-şi sfidează părinţii se distrug în sute de feluri.”
Când a plecat, m-am întrebat dacă se aşteaptă ca eu să-mi sfidez bunica pentru a-i câştiga prietenia.
În seara aceea aveam de gând s-o conving pe bunica să renunţe la negustorie, ca apoi s-o văd venind acasă cu un zâmbet cât toate zilele.
