— O carte din America, mi-a spus, desfăcând un pachet şi scoţând la iveală mai mult de o sută de pagini de text, scrise toate de mână. A costat o mică avere, dar m-am gândit că o să-ţi facă plăcere să o citeşti. Romanul se numeşte Căsuţa din inima codrilor, e faimoasă în America.
— De ce-ar trebui să citesc ceva din ţara celor care ne-au bombardat?
M-am uitat înspre casa lui Thủy, sperând că o să se răzgândească.
— Ştii... nu toţi americanii sunt răi. Mulţi au demonstrat împotriva războiului.
Bunica a luat prima pagină şi a citit-o cu voce tare. Cartea începea cu „A fost odată ca niciodată”, la fel ca basmele, şi m-a transpus imediat în lumea misterioasă a unei fetiţe americane pe nume Laura şi a casei ei din bârne, înconjurată de păduri mari şi întunecate în care trăiau lupi, urşi şi căprioare.
— Cine a tradus cartea asta, bunico?
Am răsfoit paginile, atingând calea ce avea să mă ducă în ţara despre care ştiam atât de puţine, dar ale cărei acţiuni îmi schimbau cu totul viaţa.
— Un profesor. A fost trimis în Rusia să studieze literatura americană, să vadă în mintea americanilor, să ne ajute să le învingem armata. Şi-a exersat engleza traducând cartea asta.
— E scrisul lui de mână?
— Familia lui a copiat cartea de mână, ca să o vândă...
Căsuţa din inima codrilor m-a ajutat să uit de Thủy şi mi-a oferit posibilitatea de a deveni prietenă cu Laura, alături de care stăteam să ascult muzica şi poveştile tatălui ei. Asemenea tatălui meu, Tăicuţa era amuzant şi îi plăcea să lucreze cu mâinile. Asemenea mamei mele, Măicuţa era grijulie şi îi plăcea să gătească.
O adoram pe Laura, dar o şi invidiam. În timp ce lumea mea era plină de dor, a ei era plină de prezenţa părinţilor, a surorilor ei, Mary şi Carrie, şi a câinelui ei, Jack. Dar, ca şi mine, Laura avea propriile ei nelinişti. Se temea pentru viaţa tatălui ei, când acesta străbătea pădurea întunecată, se ducea în oraş să vândă blănuri şi nu se întorcea decât a doua zi. A fost înfricoşată pentru soarta mamei sale când au dat peste un urs care ar fi putut să le ucidă pe amândouă. Auzisem zvonuri cum că americanilor le place să stăpânească peste alte rase, că nu au sentimente ca noi, dar am aflat că îşi iubesc familia şi că trebuie să muncească din greu ca să-şi câştige pâinea. Le plăcea dansul, muzica şi poveştile, la fel ca nouă.
Spre sfârşitul lui martie 1973, vestea retragerii americanilor din Sài Gòn a ajuns la Hà Nội. În timpul orelor, profesorii ne-au arătat fotografii cu străini înalţi care se îmbarcau în avioanele lor. Am bătut din palme, cântând cântece de biruinţă. Se părea că acum, că-i învinseserăm pe invadatorii americani, în sfârşit războiul se termina.
Acasă însă, bunica nu era atât de încântată, ştia, din informaţiile care circulau în cartierul vechi, că luptele continuă. După plecarea americanilor, războiul se purta între vietnamezi, Nordul împotriva Sudului.
Ori de câte ori vedeam vreun soldat care ne vizita cartierul, deveneam stană de piatră. Încercam să mă concentrez la învăţătură, la lectură şi la rugăciuni. Şi rămâneam aproape de bunica. După cină şi teme trăgeam un pui de somn şi mă trezeam când venea acasă. În timp ce se spăla şi mânca, îmi petreceam timpul cu ea, povestindu-i despre şcoală şi ascultându-i relatările. Mi-a spus că în magazinele de stat nu se găseşte suficientă mâncare. Izbucneau certuri frecvente, din moment ce oamenii se luptau pentru un loc la cozile lungi. Din ce în ce mai mulţi se trezeau cu noaptea-n cap ca să se aşeze la coadă şi apoi să-şi vândă locul. Oamenii erau nevoiţi să dea mită ca să primească o bucată mai bună de carne sau nişte orez fără viermi. Toată lumea din jurul nostru făcea tot ce putea ca să supravieţuiască, să trăiască. Bunica şi cu mine economiseam cât puteam de mult, în fiecare noapte o ajutam să-şi numere monedele şi bancnotele boţite pe care le aducea acasă. Erau înnegrite toate de sudoarea muncii ei.
Într-o zi, seara devreme, bunica s-a întors acasă cu o bicicletă. Am râs, trecându-mi mâinile peste ghidonul ei ruginit. În cartierul nostru, doar domnul Lượng avea bicicletă, iar el era un oficial al Partidului. Speram ca bunica să mă lase să-i folosesc uneori bicicleta; Thủy avea să leşine de invidie. Continua să nu vorbească cu mine, iar eu încercam să o evit cu privirea. Prietenii mei erau acum Laura, fata americană, Pinocchio, păpuşa de lemn, şi greierele Mèn.
Bunica mi-a arătat un certificat emis de Departamentul de Siguranţă Publică al oraşului Hà Nội, care spunea că ea e proprietarul de drept al bicicletei. Pe cadrul bicicletei se bălăngănea o plăcuţă de înregistrare din metal, pe care scria 3R-3953. Neam îmbrăţişat, ţopăind de colo-colo. Pentru a sărbători, bunica şi-a luat liber în seara aceea şi m-a plimbat cu bicicleta pe Strada Mătăsii. Luna, rotundă şi luminoasă, ne urma. Ne-am bucurat la vederea casei de lemn din cinci secţiuni. În lumina lunii, se înălţa străveche, parcă ivită dintr-un vis – uşile de lemn, împodobite cu rafinate gravuri ale unor flori şi păsări, dragonii de ceramică şi fenicşii care se avântau de pe vârfurile curbate ale acoperişului. Oare casa strămoşilor mei supravieţuise la rândul ei bombardamentelor? Când mă puteam duce acolo ca să ating rămăşiţele copilăriei bunicii?
Acum, bunica putea să ajungă mai repede dintr-un loc în altul şi putea servi mai mulţi clienţi. Şi-a extins afacerea, pentru a vinde geci de iarnă, pelerine de ploaie şi aparate de radio. Unele dintre ele erau importate din China şi Rusia.
Slujba ei de negustoreasă o ajuta pe bunica să afle veşti despre război. Mi-a spus că Armata Nordului continua să avanseze către Sud şi să câştige bătălii. Cu toate acestea, mă temeam că părinţii mei n-o să se întoarcă niciodată acasă. N-am aflat nimic despre ei sau de la ei. Dintre unchii mei rămaşi în viaţă, doar unchiul Dat reuşise să trimită acasă o scrisoare, spunându-ne cât de dor îi e de noi. Era bine sănătos şi se îndrepta spre Sài Gòn. Mă întrebam cât de greu trebuie să-i fie domnişoarei Nhung, iubita lui. Ea şi unchiul meu formau un cuplu încă din liceu. Era contabilă. Era printre puţinii cărora nu le păsa că bunica e negustoreasă. Domnişoara Nhung ne vizita des, iar când bunica nu era acasă, mă învăţa să merg pe bicicleta ei. Speram ca unchiul Đạt să se întoarcă în curând şi să se însoare cu ea.
Lunile treceau. Am împlinit paisprezece ani. Bunica muncea şi tot muncea. Într-o noapte m-a tras aproape.
— Cred că avem destui bani să construim o casă foarte simplă, de cărămidă.
Am făcut ochii mari. Acum, baraca noastră abia putea să facă faţă vântului puternic. În zilele calde, foile de tablă se încingeau ca un cuptor şi, ori de câte ori ploua, aveau scurgeri.
— S-ar putea să fiu nevoită să mă împrumut, dar o să putem restitui banii, a spus bunica. Hai să facem un plan pentru trei dormitoare.
— Aici?
M-am uitat în jur prin mica noastră baracă.
— O să construim în curtea din spate. Vezi tu, avem nevoie de o cameră pentru părinţii tăi, una pentru Dạt şi Nhung şi una pentru noi două.
Mi-a zâmbit.
— Vrei să desenezi tu planul casei noastre? Unul simplu. De ce crezi că avem nevoie?
— De un adăpost antiaerian!
— O, da, e cel mai important. Să-l construim la intrarea în camera noastră?
— Dar avem nevoie de trei, bunico.
— A, pentru cele trei dormitoare. Îţi merge mintea. Ce zici de o sufragerie în care să putem mânca şi sta de vorbă?
— O bucătărie şi un spălător?
— Şi cel mai bun colţ, un loc luminos şi aerisit, pentru biroul tău?
— L-am putea pune lângă fereastra camerei noastre. Şi uite aşa am făcut, mână de la mână, planul pentru casa noastră. Eu îl desenam şi, în fiecare seară, îl perfecţionam împreună cu bunica. Am avut grijă ca ferestrele să fie plasate cât mai sus, pentru a evita privirile curioşilor. Odată ce schiţa a fost gata, bunica s-a dus cu ea în cartierul vechi, unde un arhitect a întocmit un plan mai complex, pornind de la al nostru. A adăugat detaliile pentru instalaţia electrică şi de apă, cu toate că aveam rar curent electric, iar apa curentă nu ajungea până la casa noastră.
Abia aşteptam să fie construită. Thủy continua să locuiască în baraca ei, eram sigură că o să dorească să ne facă o vizită.
Câteva săptămâni mai târziu, bunica s-a întors de la lucru cu un zâmbet larg pe faţă.
— Am găsit o echipă de zidari. Am făcut rost de autorizaţii pentru a cumpăra ciment şi cărămizi.
— Avem nevoie de autorizaţii, bunico?
— Dacă nu le-am avea, pe drum încoace materialele ar fi confiscate.
