— Ca să aibă găinile unde să doarmă şi să-şi depună ouăle, mi-a explicat ea.
M-am dus cu bunica să cumpărăm zece pui proaspăt ieşiţi din ou, puşi într-o colivie de bambus, care au piuit tot drumul până acasă. Purceii ne-au fost livraţi în timpul nopţii. Imediat ce i-am văzut, am ştiut ce nume să le pun. Purceluşul alb cu pete negre împrăştiate pe tot corpul era Pete Negre, iar purceluşul negru cu mutră drăguţă era Nas Roz. În timp ce puii erau ţinuţi în spălător, porcii se plimbau prin sufragerie.
Acum nu mă mai deranja faptul că Thủy încetase să mai vorbească cu mine. Animalele au devenit prietenii mei cei mai loiali. Puii îmi cântau când îi ridicam de pe jos, îi hrăneam şi le curăţăm coteţul. Pete Negre şi Nas Roz îşi frecau râturile umede de piciorul meu şi adormeau în braţele mele.
Cu toate acestea, îmi era tare dor de părinţii mei. În anii în care a lipsit, nu trecea o zi fără să-mi imaginez reîntâlnirea cu mama. Îmi imaginam cum dispar în îmbrăţişarea ei, în râul părului ei, în sânii ei moi. Mi-am imaginat vocile noastre înălţându-se asemenea unor zmeie de sub umbra arborelui nostru bàng.
Îmi era dor de felul în care mama umplea casa noastră cu vocea ei cântată, de dansul ei graţios, de felul în care mă conducea, ţinându-mă de degete, rotindu-mă în jurul ei, astfel încât cămaşa să mi se umfle. Ori de câte ori eram tristă, îmi spuneam că trebuie să fiu puternică, la fel ca mama. Ea niciodată nu plângea şi nu arăta frică. Odată, am găsit un şarpe sub pat şi, în timp ce eu stăteam acolo şi ţipam, ea s-a aplecat, l-a apucat de vârful cozii şi l-a azvârlit afară prin fereastra deschisă.
La începutul lui 1975 s-a răspândit zvonul că războiul e într-adevăr pe terminate şi mi-am imaginat-o pe mama alunecând în viteză împreună cu mine pe bicicletă pe străzile Hà Nội-ului. Aş fi ţipat din toţi rărunchii pe măsură ce bicicleta zbura cu noi într-o vară strălucitoare, printre flori roşii de phượng şi petale mov de bàng làng care înfloresc deasupra trotuarelor punctate de adăposturi antiaeriene. Ne-am fi oprit pe malul Lacului Sabiei Restituite, încântate de răceala delirantă a îngheţatei Tràng Tiền.
În visele mele, mama se întorcea întotdeauna împreună cu tata. Era înalt şi chipeş. Uneori alerga în grabă spre mine, alteori se chinuia să meargă într-un singur picior, sprijinindu-se în cârjă. Uneori mă îmbrăţişa cu două braţe puternice, iar alteori nu avea deloc braţe, doar două cioturi de carne moale ieşindu-i din umeri. Dar râdea de fiecare dată când mă striga pe nume: „Iat-o pe fiica mea, iat-o pe Hương”.
La sfârşitul lui martie 1975, oraşul nostru a fost lovit de o furtună intempestivă. Din ceruri cădeau găleţi peste găleţi de apă, transformând uliţa din cartierul nostru într-un râu întunecat şi sinuos.
Bunica şi cu mine stăteam pe phản, numărând banii pe care-i câştigase în acea zi. Nişte zgomote ciudate ne-au făcut să întoarcem capul spre uşă, alte zgomote decât cele produse de vânt şi de ploaie.
— Ce-i asta, bunico? am întrebat-o.
Zgomotele ciudate au bubuit din nou. Abia perceptibilă, am auzit o voce omenească. Bunica a lăsat banii din mână şi s-a repezit înainte.
Am făcut la fel. L-am lovit cu călcâiul în rât pe Pete Negre, care a scâncit.
— Vin.
Bunica a deschis uşa. În lumina slabă a lămpii cu ulei stătea o umbră subţire, cu părul răvăşit şi murdar şi hainele atârnând în fâşii de zdrenţe.
Vântul a năvălit înăuntru, stingându-ne lampa.
— Bà ơi, am strigat-o pe bunica.
Probabil că umbra era o fantomă al cărei mormânt fusese dezgropat de furtună. Fantomele din poveştile pe care le citeam eu erau înfometate, se hrăneau cu sufletele oamenilor, ca să-şi umple stomacul.
Bunica spunea ceva. Vântul urla mai tare, fantomele chicoteau. M-am agăţat de phản, trupul îmi era rigid ca trunchiul unui copac. Am deschis gura ca s-o strig pe bunica să se întoarcă, dar cuvintele mi-au înţepenit în gâtlej.
Am auzit uşa închizându-se, gemete, paşi.
— Hương, m-a strigat bunica. S-a întors mama ta. Adu nişte lumină.
Mama mea? Putea fi adevărat? Am bâjbâit prin întuneric, în căutarea cutiei cu chibrituri. Am aprins unul, a apărut o flacără, a tremurat şi s-a stins. Am încercat încă unul. Nu s-a aprins. La a treia încercare, am frecat trei beţe de marginea cutiei cu chibrituri. Ţinând flacăra în mână, m-am întors. O femeie stătea cu capul sprijinit de umărul bunicii. Avea ochii închişi. Avea faţa roşie şi umflată, părul lipit de craniu.
— Hương, mama ta s-a întors acasă. E acasă! Bunica plângea.
Focul mi-a muşcat degetele. Am aruncat beţele de chibrit pe podea. Nu simţeam durere, fiindcă văzusem angoasa profundă de pe chipul femeii. Chipul mamei mele.
— Mẹ.
M-am luptat cu întunericul, grăbindu-mă să ajung la ea. Îmi simţeam obrazul fierbinte pe pieptul ei. Mâinile mele s-au agăţat de silueta ei osoasă. Mẹ, mẹ ơi.
Degetele mamei au trecut tremurând peste nasul, gura şi ochii mei.
— Hương. O, draga mea. Hương...
Lacrimile pe care le îngropasem în adâncul meu au ţâşnit afară. Am plâns pentru anii în care fuseserăm despărţite, pentru moartea unchiului Thuận, pentru moartea colegilor mei de clasă, pentru mine însămi şi pentru faptul că nu mai aveam prieteni adevăraţi. Bunica a aprins lampa. A împins la o parte banii de pe phản. Am ajutat-o pe mama să se întindă, ştergând-o cu un prosop. Tremura sub mâinile mele, în timp ce bunica s-a dus să aducă un schimb de haine pentru mama, am sărutat-o pe frunte. Pielea îi ardea de febră. Gemea.
— Acum, că eşti cu noi, o să te faci bine curând, mămico.
I-am şters picioarele cu prosopul, îndepărtând noroiul, cercetându-i cicatricile mari, gravate în piele.
— Cum ai ajuns acasă, mămico? Unde ai fost? Voiam să o întreb despre tata, dar mă temeam de răspuns.
— Hương.
Mama a deschis ochii.
— Tatăl tău... Tăticul tău s-a întors?
Inima mi-a stat în loc. Lampa a încetat să mai pâlpâie.
— Nu l-ai găsit, mămico? Nu l-ai văzut?
Mamei i-a alunecat o lacrimă din ochi. În timp ce ea clătina din cap, m-am ridicat. M-am dus în camera pe care bunica o păstrase pentru părinţii mei şi mi-am lipit faţa de uşă. Mama mă făcuse să cred că poate să-l găsească pe tata şi să-l aducă înapoi la mine. Crezusem că poate să facă orice vrea.
— Îmi pare rău, Hương. Vocea ei era doar o şoaptă.
Simţeam uşa tare şi rece pe frunte. Voiam să o sparg.
— Războiul e pe terminate. Într-o bună zi, Hoàng o să se întoarcă, o să se întoarcă, am auzit vocea bunicii.
