— Ai primit vreo scrisoare de la el? a întrebat-o pe bunica.
— Nu încă, fata mea. Poate că nu a găsit nicio cale să o trimită.
— Dar fraţii mei, mămico?
— Sunt sigură că sunt bine şi o să se întoarcă în curând.
M-am întors şi am văzut-o pe bunica ajutând-o pe mama să se ridice în capul oaselor, dându-i un pahar cu apă. M-am uitat înspre altarul unchiului Thuận, simţind recunoştinţă pentru întuneric: deocamdată îi tăinuise mamei adevărul.
În timp ce o ajutam pe bunica să o schimbe pe mama, i-am observat coastele ieşite în afară. Vânătăile erau prezente nu doar pe picioare, ci şi pe spate, piept şi coapse. Ce se întâmplase cu ea? Bunica a adus un prosop şi o căldare cu apă caldă. În timp ce-i curăţăm faţa şi mâinile, mama zăcea cu ochii strânşi, cu trupul tremurând. Mi-am întors privirea. Nu voiam să mă uit la ea şi nici nu voiam să-mi fie milă de ea. Unde dispăruse mama mea puternică şi plină de hotărâre? N-a întrebat nimic de mine şi de bunica, ce facem şi cum am supravieţuit bombardamentelor.
— Las-o să se odihnească, mi-a şoptit bunica, învelind-o pe mama cu o pătură până la piept.
Când s-a apucat să gătească, am ieşit şi m-am dus la tânărul nostru arbore bàng. Pământul absorbise ploaia. Pe cer atârna o jumătate de lună. Am închis ochii şi m-am văzut pe când eram copilă, mama îmi pieptăna părul, vocea ei cântată îmi pătrundea ca vântul în urechi.
Bunica a ieşit din casă. M-a îmbrăţişat, braţele ei păreau puternice ca rădăcinile copacului, susţinându-mă.
— Îmi pare rău că mămica ta nu se simte bine, Hương. Trebuie să fim un reazem pentru ea.
— Ea a fost reazemul meu, bunico.
— Ştiu, dar acum eşti o femeie puternică... Are nevoie de tine.
Am ridicat privirea spre lună şi am încercat să mă las calmată de lumina ei blândă. Poate că greşisem simţindu-mă dezamăgită de mama. Măcar încercase să-l găsească pe tata şi să-l aducă înapoi. Bunica spusese că e o sarcină imposibilă.
— Să nu-i spui încă de unchiul Thuận, a spus bunica, în seara asta, când o să adoarmă, o să duc lucrurile lui Thuận în camera noastră.
Am dat din cap şi mi-am îngropat faţa în părul bunicii. Mulţi ani mai târziu, când am depănat călătoriile vieţii mele, am înţeles ce teamă trebuie să fi purtat bunica în suflet, neştiind ce o să li se întâmple copiilor ei în ziua următoare. Cu toate acestea, trebuia să pară puternică, căci doar cei care înfruntau bătăliile aveau dreptul la traumă, în noaptea aceea, după ce bunica a hrănit-o cu un bol de phở, am stat s-o veghez pe mama. M-am gândit că, dacă o veghez îndeaproape, n-o să mai dispară. Am crezut că, dacă-i spun cât de dor mi-a fost de ea, o să redevină mama pe care o ştiam.
Dar, fiind o fată de cincisprezece ani, nu-mi puteam imagina felul în care războiul o înghiţise pe mama, transformând-o în altcineva înainte să o scuipe afară. Nu înţelegeam cum putea să ţipe atât de tare în somn despre gloanţe, împuşcături, fugă şi moarte. Erau cuvinte pe care nu le înţelegeam. Nu puteam să înţeleg cum e posibil ca numele tatălui meu să sune atât de trist pe buzele ei.
În zilele care au urmat, mai mulţi vecini au venit s-o viziteze pe mama. Spre surprinderea mea, ea nu s-a sculat din pat şi nici nu s-a ridicat în capul oaselor. Nu făcea decât să încuviinţeze sau să scuture din cap, cu faţa tristă şi golită de expresie. La fel a făcut şi cu prietenii şi colegii ei de la spitalul Bạch Mai. După o vreme, au plecat cu toţii, şoptindu-şi unii altora că e extenuată şi are nevoie de odihnă.
Dar ştiam că e mai mult de atât. Uneori, când rămâneam singură cu ea, îi tremurau umerii. Probabil că plângea, însă nu scotea niciun sunet. Se întâmpla doar în timpul nopţii, când dormea, trupul ei tremura cuprins de coşmaruri.
De teamă ca mama să nu păţească ceva în somn, m-am mutat la ea în cameră. Nu voia să dormim în acelaşi pat, aşa că am întins o rogojină de paie pe podea. Până atunci dormisem bine, dar acum nu mai reuşeam să dorm.
Odată, în toiul nopţii, am auzit-o şuşotind fraze întortocheate despre un bebeluş. Mi s-a ridicat părul la ceafă când a spus că l-a omorât. Mi-am acoperit urechile. Eram sigură că mama nu e o criminală. Eram sigură că ajutase la naşterea unui copil care nu supravieţuise.
A doua zi dimineaţa, i-am spus bunicii ce auzisem. M-a tras aproape de ea.
— Mama ta e medic. Se mai întâmplă şi accidente. Nu te gândi prea mult la asta.
Bunica şi cu mine am încercat s-o ajutăm pe mama să redevină cea care fusese, gătindu-i mâncărurile care-i plăceau pe vremuri. Cu toate acestea, mânca de parcă ar fi mestecat nisip. Când încercam să stăm de vorbă cu ea, spunea că e obosită. Ori de câte ori intram în cameră, se întorcea cu spatele. Era acasă, dar nu era acasă, fiindcă războiul o înstrăinase atât de tare, încât uitase că eu sunt fiica ei.
I-am dat scrisorile pe care le scrisesem recent, ei şi tatei, dar le-a lăsat acolo, nedesfăcute, lângă pernă. Bunica trebuia să se întoarcă la muncă. Am încetat să mai merg la şcoală, ca să fiu lângă mama. Aveam destulă hrană uscată din care să gătesc, iar dimineaţa devreme bunica aducea adesea acasă carne, peşte şi legume.
Zilele noastre treceau în tăcere. Fără râsete şi discuţii, aşa cum sperasem.
— Scoate-o la plimbare, o să se simtă mai bine, mi-a spus bunica.
Dar mama scutura din cap de fiecare dată când îi propuneam asta.
— Lasă-mă să dorm.
Şi se întorcea iarăşi cu spatele la mine. Într-o după-amiază, pe când soarele îşi întindea lumina pe cer, ţineam un pieptăn în mână. M-am tras lângă mama, care stătea întinsă pe phân, întrebându-mă dacă o să mă respingă.
Când am atins-o, umerii ei au tresărit. Descâlcindu-i nodurile încăpăţânate din păr, am început să-i vorbesc. I-am povestit despre cărţile pe care le citisem. Am vorbit despre prietenele ei, care continuau să locuiască în adăposturi temporare peste drum de noi. Copiii lor aveau ochi atât de flămânzi adulmecând mirosurile din bucătăria noastră. Erau aceiaşi copii care refuzau de fiecare dată mâncarea pe care le-o duceam, spunând că părinţii nu le dau voie să accepte nimic de la noi.
Când am terminat cu pieptănatul, mama a încetat să mai tremure, dar stătea în continuare cu spatele la mine. Mi-am înghiţit dezamăgirea, m-am dus în bucătărie şi am făcut focul. În loc să gătesc cina, m-am trezit că prăjesc pe grătar o mulţime de fructe uscate bồ kết. Parfumul lor îmi aducea aminte de vremurile fericite, când mama şi cu mine ne spălam pe cap sub bătrânul arbore bàng.
Fructele bồ kết sfârâiau, parfumul lor înflorea în aer. Cu colţul ochiului, am observat că mama se întoarce. Privirea ei îmi urmărea mişcările în timp ce umpleam o oală cu apă, zdrobeam fructele prăjite şi le aruncam în oală. M-a urmărit în timp ce rupeam crengi uscate, punându-le pe foc, şi aveam grijă ca fiertura să nu dea în foc.
— Mulţumesc, fata mea.
Şoapta ei m-a făcut să tresar. M-am întors şi am văzut-o în spatele meu, flăcările sobei îi dansau în ochi.
— Ca să te speli pe cap, mămico.
A dat din cap.
— De aici mă descurc. Du-te afară şi joacă-te.
Nu voiam să ies, dar privirea mamei îmi spunea să mă duc. Stând sub arborele bàng, m-am simţit abandonată. Am mers pe vârfuri până la uşa de la intrare şi am aruncat o privire înăuntru.
Mama căra o găleată cu apă în bucătărie. Părea grea şi ştiam că e pe jumătate plină cu apă rece. A luat oala cu bổ kết de pe sobă şi a turnat fiertura lichidă în găleată, aburii învolburându-se în jurul ei. A amestecat lichidul, verificându-i temperatura cu cotul.
Când s-a aşezat în râul de raze, aplecându-şi capul în faţă, mama arăta ca odinioară. A luat în căuşul palmelor fiertura amestecată de bồ kết, lăsând-o să-i curgă prin păr. Un râu de lumină cobora şerpuind pe un râu negru.
