Am lăsat apa să curgă în gura femeii. A dat din cap în semn de mulţumire şi a închis ochii, odihnindu-şi tâmpla pe pământul pârjolit de soare.
Am încercat să mergem mai repede, trecând pe lângă colibe pline de freamătul copiilor, trecând pe lângă grămezi de cadavre în descompunere, trecând pe lângă mâini care se întindeau după noi, tremurând în chemarea lor. Ne-am înghiţit lacrimile şi am continuat să mergem de parcă am fi fost oarbe, de parcă inimile noastre ar fi fost de piatră. Ţinându-ne una de cealaltă, am mers cu paşi împleticiţi către pădurea Nam Đàn. Gândul la Minh, Dạt şi Ngọc îmi dădea putere. Dar, cu cât mergeam mai departe, cu atât mă simţeam mai slăbită. Mama se mişca din ce în ce mai încet. Soarele ne bătea în cap, opărind împrejurimile şi transformând totul în ceaţă.
Am continuat totuşi să mergem. Am mers, sprijinindu-ne una pe cealaltă. Am mers, murmurându-ne una alteia că trebuie să reuşim, ca să le ducem copiilor de mâncare.
Extenuată, am condus-o pe mama până la un copac mare, fără frunze. Ne-am scos pălăriile, sprijinindu-ne spinările obosite de trunchiul său.
Am început să sap folosind cuţitul. Pământul era tare ca piatra. Tot ce am reuşit să găsesc au fost câteva rădăcini de iarbă. I le-am dat mamei, iar ea le-a curăţat. A mâncat câteva şi mi le-a dat mie pe restul. Cu gustul amar al rădăcinilor în gură, am cercetat orizontul, unde copacii formau o linie de un verde catifelat. Ascunsă în acel verde ar fi putut fi salvarea noastră: cosaşi, greieri, fructe sim şi guave de munte.
— Mămico, aşteaptă-mă aici, o să mă întorc cu ceva de mâncare.
Mama a clătinat din cap.
— De vreme ce tatăl tău e mort, nu pot rămâne eu în urmă. Dacă vine moartea, o să trebuiască să mă ia pe mine prima.
— N-a fost vina ta, mămico! A fost a mea. Dacă n-aş fi fost eu, nu i-am fi întâlnit pe acei ucigaşi. Dacă n-aş fi condus eu căruţa, n-am fi încetinit.
— Nu, Diệu Lan. Tatăl tău n-ar fi vrut să gândeşti aşa. Te iubea mai mult decât îşi iubea propria viaţă.
— Mămico, şi pe tine te iubea mai mult decât îşi iubea propria viaţă. Te rog să nu te mai învinovăţeşti. Mama şi-a lăsat capul în piept.
— Vreau să-ţi arăt ceva.
Mâinile ei tremurau în timp ce desfăcea acul de siguranţă care îi ţinea buzunarul închis.
Am clipit, gândindu-mă că probabil am halucinaţii din cauza foamei. Mama ţinea în palmă comoara familiei Trần – un rubin mare, încastrat în aur masiv şi fixat pe un lanţ de aur.
— Am reuşit să-l ascund de japonezi.
Mi l-a întins.
Am ţinut în căuşul palmelor preţioasa bijuterie şi am ridicat-o în dreptul feţei, auzind ecoul cântecelor de leagăn ale strămoşilor mei. Tata primise colierul de la părinţii lui. Ni-l arătase cu mândrie, mie şi lui Công. Guava, colierul mă vrăjise atât de tare încât mamei tale, primei mele fiice, i-am dat numele Ngọc, care înseamnă rubin.
— Diệu Lan.
Mama a înghiţit în sec.
— I-am promis tatălui tău că o să păzesc asta, ca să-l pot da mai departe ţie şi fratelui tău. Dar acum... dacă cineva ne oferă mâncare...
Am scuturat din cap, dându-i înapoi colierul mamei, care l-a pus cu grijă la loc în buzunar, închizându-l cu acul de siguranţă.
Ţinându-ne una de cealaltă, ne-am târât oasele dureroase spre pădure. Părea aproape, dar o mare distanţă ne despărţea de ea. Ne lăsaserăm saboţii de lemn undeva pe drum, căci deveniseră prea grei şi acum pietrele ascuţite ni se împlântau în picioarele goale.
Tocmai când credeam că o să mă prăbuşesc şi o să mor, copacii legănători m-au primit în braţele lor. M-am desprins de mama şi am alergat spre cărarea bătătorită care traversa pădurea în zigzag. Dar, în loc să descopăr bucuria, am găsit alte cadavre, ale unor copii, femei şi bărbaţi. Pretutindeni în jurul lor, pomii fructiferi fuseseră tăiaţi sau scoşi din rădăcină. Nici urmă de păsări, fructe, flori sau fluturi. Niciun sunet, cu excepţia bâzâitului muştelor.
Mama m-a tras de braţ, conducându-mă în adâncul pădurii. În faţa unei tufe mari şi ţepoase s-a aplecat, împingând la o parte crengile joase.
O deschidere îngustă.
— O cărare, făcută de tatăl tău.
Buzele mamei s-au întins într-un zâmbet rar. În ultimii lui ani de viaţă, tata obişnuia s-o aducă pe mama aici şi să se plimbe doar ei doi. Se întorceau acasă cu nuci şi ciuperci, găini sălbatice şi, o dată, cu un mistreţ.
Ne-am lăsat deoparte pălăriile nón lá, ne-am pus pe burtă şi ne-am strecurat înăuntru. Pe partea cealaltă era o cărăruie micuţă, ascunsă aproape cu totul printre copaci.
Am făcut ochii mari, în căutarea mâncării. Privirea mea nu întâlnea decât rădăcini de copaci şi crengi rupte. Alţii ajunseseră aici înaintea noastră.
— Mergi mai departe, haide.
Mama m-a condus printr-un labirint de cărări. Negăsind încă nimic de mâncare, ne-am aventurat din ce în ce mai departe. Picioarele îmi tremurau, dar mama insista să mergem mai departe, ca şi cum ar fi prins puteri noi. Am călătorit atât de mult în adâncul pădurii, încât nu mai ştiam unde ne aflăm.
— O să găseşti drumul de întoarcere, mămico? am gâfâit eu, holbându-mă la o tufa deasă prin care tocmai trecuserăm târâş.
Mama nu a răspuns. S-a dus la un zid verde, aflat în faţa noastră. Părea gros, ţesut din lianele împletite ale junglei.
— În spatele zidului ăstuia... era cândva un lan de porumb.
A tuşit, împingând lianele la o parte, încercând să arunce o privire, însă zidul era prea gros.
— De ce nu ne-ai spus mai devreme, mămico?
— Eram convinsă că n-o să-mi amintesc drumul.
S-a apucat de burtă, lăsându-se pe vine.
— Poate că nu mai creşte nimic acolo. Poate... poate că l-au găsit alţii.
Am ascultat sunetele din partea cealaltă. Să fi fost oare cântecul unei păsări? Dacă existau păsări, trebuia să fie şi mâncare.
