Fascinată de scenă, am rămas uimită când am auzit-o că plânge, atât de brusc şi de neaşteptat. Şi-a cuprins umerii cu mâinile. S-a făcut ghem pe podea, trupul îi tremura.
Mi-am înfipt unghiile în palme. Nu-mi păsa ce însemnase războiul. Voiam doar să mi-o dea înapoi pe mama, să mi-i dea înapoi pe tata şi pe unchii mei, voiam ca familia mea să fie din nou întreagă.
MAREA FOAMETE
NGHỆ AN, 1942-1948
Guava, spune-mi ce părere ai despre acest scurt poem:
„Iazul e tăcut, o broască sare în clipocitul apei".
Crezi că e frumos? Şi eu. Poemul e un haiku scris de un celebru poet japonez pe nume Matsuo Bashõ, care a trăit în secolul al XVII-lea. Am descoperit poemele domnului Bashõ în urmă cu câţiva ani, când am devenit învăţătoare şi am hotărât să aflu mai multe despre japonezi. Voiam să înţeleg de ce soldaţii japonezi au făcut ceea ce au făcut ţării noastre. Cărţile pe care le-am citit îmi spuneau că japonezii sunt budişti, la fel ca noi. Îşi venerează strămoşii şi îşi iubesc familiile. La fel ca nouă, le place să gătească, să mănânce, să danseze şi să cânte.
Înainte să citesc acele cărţi, îl văzusem pe bărbatul japonez – Ochi Vânăt – în iarna lui 1942. Încercasem să cred că pe undeva în sufletul lui există bunătate şi că o să-l lase pe tata să plece.
Chiar vrei să afli ce s-a întâmplat cu străbunicul tău? Bine. Ţine-mă de mână în timp ce-ţi povestesc în continuare.
Ochi Vânăt s-a apropiat. A întins mâna în interiorul căruţei şi a azvârlit un sac de cartofi pe drum.
Soldaţii au desfăcut sacul şi au ciopârţit cartofii. L-am urmărit pe tata îndeaproape în timp ce punea placa de lemn înapoi în căruţă, o, l-am urmărit – mâinile lui arse de soare care mă ţinuseră la înălţimea bărbiei lui, ochii care se aprindeau ori de câte ori mă vedea zâmbind, buzele care îmi povestiseră nenumărate legende şi basme despre satul nostru.
Câţiva bărbaţi din cele două grupuri de soldaţi vorbeau între ei într-o limbă pe care n-o puteam înţelege. Suna moale şi melodios. Eram sigură că oamenii care vorbeau o asemenea limbă nu pot să aibă un comportament brutal faţă de alţii.
Femeile au fost împinse în faţă. S-au îmbulzit cu disperare în căruţă, asemenea unor şoareci goniţi într-o gaură, grăbite de baionetele scânteietoare. Tata s-a ridicat şi le-a ajutat, cu faţa întunecată de amărăciune.
— Spune-mi pentru cine sunt de fapt cartofii! a zbierat Ochi Vânăt, îmbrâncindu-l pe tata în piept şi dându-l la o parte de lângă căruţă. Pentru gherilele Việt Minh care mi-au ucis camarazii?
— Nu, domnule. Sunt pentru clienţii mei din Hà Nội.
— A, pentru francezi, invadatorii ţării tale? Ochi Vânăt a râs. S-a întors, ca şi cum ar fi intenţionat să plece. Dar, într-un moment neaşteptat, s-a rotit pe călcâie şi sabia lui a tăiat un arc mortal prin aer.
— Trădătorule!
Am îngheţat, în timp ce din gâtul tatălui meu ţâşneau şuvoaie de sânge. Capul i-a căzut cu o bufnitură pe drum, rostogolindu-se, cu ochii măriţi de groază. În timp ce Công îşi apăsa cu putere palma peste gura mea, braţele tatei se zvârcoleau în aer. Trupul i s-a prăbuşit.
Lumea se rotea în jurul meu, în timp ce încercam să alerg la tata. Công mă ţinea, şoptindu-mi că japonezii o să ne omoare.
Am continuat să privesc neajutorată, în vreme ce un soldat a sărit în partea din faţă a căruţei şi a întors-o. A ridicat piciorul, lovind crupele bivolilor. Roţile căruţei au trecut peste trupul decapitat al iubitului nostru tată.
O, Guava, îmi pare rău pentru lacrimile pe care le verşi pentru străbunicul tău. Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău...
Nu voiam să-ţi povestesc despre moartea lui, dar tu şi cu mine am văzut atât de multă violenţă şi moarte, încât ştim că despre războaie nu se poate vorbi decât într-un singur fel: cu onestitate. Doar cu ajutorul onestităţii putem să aflăm adevărul.
În căutarea adevărului despre japonezi, am citit cât am putut de mult despre ei. Am aflat că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, trupele japoneze au bătut, rănit şi ucis mii şi mii de oameni pe tot cuprinsul Asiei.
Cu cât citeam mai mult, cu atât mi se făcea mai frică de războaie. Războaiele au puterea de a transforma oamenii graţioşi şi cultivaţi în monştri.
Tatăl meu a avut ghinionul să întâlnească unul dintre aceşti monştri. A murit pentru ca eu şi Công să putem trăi. A murit protejându-ne.
L-am dus pe tata acasă. Mama s-a sprijinit de mine în timp ce stăteam îngenuncheate în faţa coşciugului, cu capetele împodobite cu panglici funerare albe. Instrumentul cu două corzi, đàn nhị, se tânguia sub degetele lui Công. În cele trei zile şi trei nopţi de priveghi a cântat fără oprire, zile şi nopţi în care casa noastră s-a umplut de oamenii veniţi să-şi prezinte omagiile. Abia atunci am aflat cât de mulţi oameni ajutase.
Nu voiam să-mi iau rămas-bun, dar a venit timpul. Muzica de đàn nhị a condus procesiunea funerară până pe plantaţia de orez unde tata a fost înmormântat. Công a cântat până când coşciugul a fost acoperit de un morman de pământ, până când a ars ultimul beţigaş parfumat şi soarele s-a stins dincolo de orizont.
Cât a ţinut înmormântarea, Công n-a scos o vorbă, dar când a ajuns acasă s-a oprit în curtea din faţă, ţinând đàn nhi-ul ridicat deasupra capului. În timp ce zdrobea instrumentul de pavajul de cărămidă, ţipătul lui a sfâşiat noaptea. Soţia lui, Trinh, şi doamna Tú au adunat bucăţile sparte, încercând să le reasambleze, dar el n-a mai cântat niciodată la instrument.
Mă învinuiam pentru moartea tatei. Dacă n-aş fi condus eu căruţa, am fi mers mai repede, iar tata nu l-ar fi întâlnit pe Ochi Vânăt. Bunicul tău, Hùng, nu m-a lăsat să cedez în faţa durerii.
— Nu e vina ta, tu doar îl ajutai pe tata, a spus el. În plus, n-ar fi vrut să te vadă tristă. Ar fi vrut să-i celebrezi viaţa.
Mama era ca un copac dezrădăcinat. Nu făcea decât să stea pe phản, cu privirea pierdută şi goală. Cu toate astea, Minh, Ngọc şi Đạt nu au lăsat-o singură. Au înconjurat-o, devenind pământul vieţii ei, cerându-i să-şi dezvolte noi rădăcini.
— Bunico, joacă-te cu noi, îi spuneau ei, conducând-o afară şi implicând-o în jocurile lor de copii. Ne-am spus unii altora să nu ne aventurăm prea departe de sat. Trebuia să ne ţinem departe de luptele dintre Việt Minh, francezi şi japonezi, care se intensificau. Speraserăm că războiul o să se termine, dar el se înteţea. La trei ani de la moartea tatălui meu, războiul ne-a găsit acasă.
De data asta, războiul a venit sub forma acelei Nạn đói năm Ất Dậu – Marea Foamete din 1945 –, care a ucis două milioane dintre compatrioţii noştri. Fiind mai degrabă un piton decât un tigru rău care să ne înghită, foamea ne-a stors de energie până când am ajuns numai piele şi os.
Până în aprilie 1945 am slăbit atât de tare, încât nu-mi mai păsa dacă o să trăiesc sau o să mor.
— Diệu Lan, trezeşte-te, Diệu Lan!
Într-o dimineaţă am auzit strigătul doamnei TÚ. Îmi doream ca menajera să mă lase în pace. Dar apoi un sunet m-a făcut să deschid ochii.
Era plânsul slab al mamei tale. Pe atunci doar un copil în vârstă de cinci ani, Ngọc îşi sprijinea capul de pântecul meu. Lângă ea, unchiul tău Đạt, care abia împlinise patru ani, zăcea tăcut. Minh, unchiul tău, m-a strigat. M-am întors încet şi m-am uitat la el: obrajii supţi, cearcăne întunecate sub ochii gălbui, adânciţi în orbite; era un schelet în vârstă de şapte ani.
Am suspinat, strângându-mi copiii în braţe.
— Mămico, mi-e atât de foame, a scâncit Minh. Doamna TÚ ne-a întins un castron. Din mâinile ei se ridicau aburi, dar nu mirosea a mâncare.
— Rădăcini de banan, cred că ultimele pe care mama ta şi cu mine am reuşit să le găsim, a spus ea.
