Braţele ei slabe tremurau şi ştiam că şi ea e înfometată.
Am luat o lingură din tocana neagră, suflând în ea să se răcească, i-am hrănit pe copii, iar după ce s-au săturat, am împărţit restul cu doamna TÚ. Rădăcinile de banan aveau un gust fad, dar eram recunoscătoare pentru fiecare înghiţitură.
Când doamna TÚ s-a întins pe pat şi i-a legănat pe copii să adoarmă, m-am uitat la ceea ce mai rămăsese din casa noastră. În camera fratelui meu, o pătură veche fusese împăturită cu grijă şi stivuită peste două perne uzate. Pe un dulap şubred se iţeau bucăţile din đàn nhi-ul făcut ţăndări. Mă întrebam dacă vieţile noastre o să rămână la fel ca instrumentul, distrus şi incapabil să producă muzică. Sufrageria era pustie, cu excepţia unei bănci improvizate. Ce făcuseră japonezii din mobila noastră? Ne invadaseră satul, spunând că suntem simpatizanţi ai Việt Minh-ului. I-au bătut pe oameni fără un motiv anume, luând cu ei tot ce era de valoare: bani, bijuterii, mobilă, porci, vaci, bivoli, găini. Au furat toată mâncarea. I-au pus pe toţi sătenii să-şi smulgă orezul şi celelalte culturi din pământ, pentru a cultiva iută şi bumbac în folosul lor. Familia noastră nu-şi mai putea plăti lucrătorii. Peste tot în sat, oamenii o luaseră razna de foame, lazurile au fost golite de apă până la ultima picătură pentru a prinde peştii şi melcii care mai rămăseseră. Nicio insectă nu putea să scape din mâinile oamenilor. Plantele comestibile au fost smulse din pământ pentru tulpinile, frunzele şi rădăcinile lor. Nu a fost de ajutor nici faptul că întreaga regiune a fost răvăşită de o secetă cumplită, uscând câmpurile şi secând pâraiele.
Scumpul meu soţ nu era acasă. Mama lui murise de foame. Tatăl lui era slăbit, dar refuza să vină să stea cu noi, convins că spiritul soţiei lui zăbovea încă în casă şi că avea nevoie de companie. Hùng îmi spusese că speră să găsească ceva de mâncare în drum spre tatăl lui, dar nu-mi dădeam seama ce. La piaţă nu se găseau alimente de vânzare. Nimeni nu mai avea nimic de vândut.
Tânjeam după mâncare, sperând să fie adusă din Sud, însă nici pomeneală. Japonia şi America se luptaseră în alte părţi ale lumii, iar acum bombele americane explodau pe pământul nostru, distrugând vasele de aprovizionare, porturile, drumurile şi căile ferate.
Trebuia să fac ceva ca să-mi ţin copilaşii în viaţă, în grădina despuiată de verdeaţă, mama stătea în genunchi pe pământul decolorat de soare, înfigând un băţ în pământ. M-am apropiat de ea, clătinându-mă.
— Mămico, unde sunt fratele Công şi sora Trinh? Şi-a ridicat faţa cu obrajii supţi. Rărit, lăsându-i craniul la vedere, părul îi albise aproape de tot.
— Au plecat pe câmp.
M-am gândit la câmpurile cu pământul crăpat şi la sutele de săteni înfometaţi aflaţi acolo, puşi pe căutat.
— Ai mâncat deja, mămico?
— Da, rădăcini de banan.
Am luat un băţ şi am început să sap împreună cu ea. Pământul uscat mi se împotrivea. Eram sigură că pe undeva se ascunde un manioc sau un cartof dulce, înainte, partea asta a grădinii era doldora de rădăcini grăsuţe.
— Trebuie să mergem să căutăm mâncare, a spus mama după o vreme.
— Dar unde, mămico?
— În pădure. Acolo o să găsim fructe sălbatice şi insecte.
— Dar e prea departe.
— Vreo cincisprezece kilometri.
— O să ne ia cel puţin trei ore. Nu sunt sigură că o să reuşim.
— Ascultă, Diệu Lan. Fiecare petic de pământ din apropiere a fost deja săpat. Trebuie să mergem mai departe. Còn nước còn tát. Câtă vreme mai e apă, o să săpăm. Pădurea e ultima noastră speranţă.
— Mă duc eu, mamă. Tu rămâi aici...
— Nu! Mergem împreună.
Mama m-a apucat de umeri.
— Fără mâncare, copiii o să moară, o să moară, nu înţelegi?
În bucătărie, am umplut un tub de bambus cu apă, i-am înnodat şnurul de-a curmezişul pieptului, apoi am luat o macetă. M-am întins să iau două nón lá, pe una dintre ele mi-am pus-o pe cap, iar pe cealaltă i-am dat-o mamei.
Am descuiat poarta, am ieşit şi am încuiat-o la loc. Îmi venea să vomit din cauza duhorii oribile. În apropiere, un cadavru zăcea cu faţa în jos pe drumul de pământ, muşte verzi îi dădeau târcoale. Ceva mai încolo, trupul unei mame îşi îmbrăţişa bebeluşul în moarte. În albia secată a iazului din sat zăceau împrăştiate mai multe cadavre.
— Doamnă Trần. Ajutaţi-ne!
Dintr-o grămadă de cadavre s-a auzit un strigăt disperat, o femeie cu buzele sângerânde şi-a întins palma. Pe pieptul ei dezgolit zăcea un băiat – un schelet, numai piele şi os.
— Nu mai am nimic de mâncare.
Mama s-a aplecat, lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Mi-e atât de foame, a scâncit femeia, trăgându-se mai aproape de noi împreună cu fiul ei.
— Nu avem decât apă.
Am ridicat ţeava de bambus. Femeia a înghiţit hulpav.
În timp ce-l ajutam pe băiat să bea apă, chipurile copiilor mei mi se perindau prin faţa ochilor minţii. Trebuia să ne grăbim şi să ne întoarcem la ei. Mama se lăsase pe vine, urlând. În faţa ei zăcea trupul domnului Tiến, care lucrase atâţia ani pentru noi. Soţia şi fiul lui erau lângă el, cu capetele odihnindu-se pe pieptul lui. Avuseseră parte de o moarte îngrozitoare, durerea continua să se reverse din gurile lor larg deschise.
Am tras-o pe mama de acolo. Erau oameni peste tot, zăcând pe marginea drumului, pe moarte, implorând. Câţiva dintre ei au încercat să ne prindă de picioare pe când ne împleticeam printre ei, dar erau prea slăbiţi ca să ne ţină pe loc.
Cu excepţia sunetelor slabe scoase de oameni, satul era tăcut. Nu mai era niciun animal care să facă zgomot. Totul era maroniu sau albit de soare. Până şi peisajul era pe moarte.
— Nu te mai opri, mămico.
Am tras-o de acolo, în timp ce o femeie încerca să i se agaţe de picior.
— Dă-i nişte apă.
— Nu mai avem multă, mămico.
— La naiba! Dă-i-o!
