— Şşt, dacă vrei să trăieşti, trebuie să taci, Diệu Lan. Inima a început să-mi bată cu putere când mi-am auzit numele. Ghemuindu-se, bărbatul s-a apropiat. Pe piept i se bălăngănea o ploscă făcută dintr-o tărtăcuţă, legată cu o sfoară. Acum îi distingeam faţa: bătută de vreme şi cu obrajii supţi.
— Cine eşti?
M-am zbătut să mă îndepărtez de el.
— Fugi, Diệu Lan.
Şi-a desfăcut sfoara tărtăcuţei, oferindu-mi apa lui.
— Pleacă de aici, înainte să te găsească Fantoma Afurisită.
— Mama mea...
Am întors privirea către drumul pe care veniserăm.
— Ajut-o, te rog.
— Îmi pare rău... Doamna Trần... nu mai e.
— Nu!
— Taci. O să te audă. Pleacă acum, altfel o să te prindă.
Am încercat să mă ridic în picioare.
— Du-mă înapoi la mama. Du-mă înapoi acum! N-are cum să fie moartă.
— Diệu Lan, ascultă-mă.
Bărbatul m-a apucat de umeri.
— Te rog... crede-mă. Lucrez pentru Fantoma Afurisită, dar am o datorie faţă de părinţii tăi. Soţia mea aproape că a murit în chinurile facerii. Părinţii tăi au găsit un doctor. Au salvat-o şi l-au salvat şi pe fiul meu. Dacă doamna Trần ar fi fost vie, n-aş fi lăsat-o acolo.
Vorbele omului erau sincere şi mă răneau mai adânc decât loviturile de bici. Fantoma Afurisită o omorâse pe mama. Sângele trebuia plătit cu sânge.
— Numele meu e Hải. Fratele tău Công mă cunoaşte. Bărbatul m-a ajutat să beau apă.
— Îmi pare rău că am ajuns prea târziu, o să-i găsesc mamei tale un loc bun de odihnă, îţi promit.
A scos ceva din cămaşă. Ştiuleţi de porumb. De asta avea burta umflată. În timp ce-mi vâra porumbul în buzunare, mi-am adus aminte de ceva. Ceva care m-a făcut să ţip de durere.
— Ce e, Diệu Lan?
— Unchiule... mama avea un colier de aur şi rubin în buzunar. Dacă mi-aş fi adus aminte să i-l ofer Fantomei Afurisite...
— Atunci ai fi salvat-o?
Domnul Hải a scuturat din cap.
— Dacă presupui asta înseamnă că nu-l cunoşti deloc. Omul ăla e peste măsură de rău. Ţi-a dat oare ocazia să gândeşti?
A arătat către cărarea din dreapta mea.
— O să te ducă acasă, grăbeşte-te.
În timp ce mergeam cu paşi şovăielnici înainte, domnul Hải a dispărut printre copaci. Mi-am spus că n-o să-i uit numele. Hải înseamnă ocean, un nume demn de cineva a cărui compasiune era adâncă. Nu ştiu cum am reuşit să ies din pădure, nici cât mi-a luat să ajung acasă, dar ce ştiu, Guava, e că domnul Hải i-a salvat pe mama ta şi pe unchii tăi. Ştiuleţii de porumb pe care mi i-a dat le-au permis să supravieţuiască încă două săptămâni, până când în satul nostru a sosit un preot catolic bun la suflet, care ne-a adus de mâncare. Mai târziu, Việt Minh i-a ajutat pe sătenii noştri să atace depozitele japoneze şi franceze de orez.
Dar pentru mulţi ajutorul a venit prea târziu. Marea Foamete a ucis mai mult de jumătate din Vĩnh Phúc. Multe familii au rămas fără nimeni care să le ducă numele mai departe.
Marea Foamete a înghiţit o mare parte a familiei mele, luând-o cu ea nu doar pe mama, ci şi pe cumnata mea, Trinh.
O, Guava, obişnuiam să cred că suntem stăpânii propriilor noastre destine, dar am învăţat că, în vreme de război, cetăţenii de rând nu sunt decât frunze care cad cu miile sau cu milioanele în răbufnirea unei singure furtuni.
Luni de zile după moartea mamei, de fiecare dată când dormeam, o vedeam prăbuşită pe pământul crăpat. Mă trezeam ţipând, spunându-i că îmi pare rău că n-am reuşit s-o salvez. Aveam douăzeci şi cinci de ani şi îmi văzusem amândoi părinţii ucişi. După Marea Foamete, domnul Hải a venit să ne viziteze. Am îngenuncheat în faţa lui, în semn de mulţumire. Ne-a dus pe Công, Hùng, doamna Tú şi pe mine la mormântul mamei, o îngropase într-un colţ al pădurii Nam Đàn, unde florile sălbatice înfloreau în toate cele patru anotimpuri. Domnul Hải mi-a spus că a căutat în buzunarele mamei şi în jurul ei, dar n-a găsit colierul. Ne-a ajutat să refacem drumul pe care mama şi cu mine l-am străbătut înainte de a ajunge la lanul de porumb. Ne-am uitat pe sub tufe şi frunzele căzute, sperând să găsim acea bijuterie deosebită. Dar nici urmă de ea. Trecuseră mulţi oameni pe acolo, luând cadavrele şi îngropându-le. Oricare dintre ei ar fi putut să găsească comoara familiei noastre şi s-o păstreze pentru el.
O, Guava, mi-ar plăcea să mai am colierul străbunicii tale şi să ţi-l dau. Era moştenirea familiei Trần.
Am răsplătit bunătatea domnului Hải oferindu-i o bucată din pământul nostru. A încercat să refuze, dar nu l-am lăsat. Dacă era cineva în satul nostru în care puteam să avem încredere, acela era acest bărbat care îşi riscase viaţa ca să ne salveze. Mulţi ani mai târziu, când am repus pe picioare afacerea familiei, domnul Hải a devenit administratorul lucrătorilor noştri. Ştiam că domnul Hải e bun şi curajos, dar nu ştiam că într-o bună zi o să ne salveze încă o dată.
Aşadar probabil că te întrebi ce s-a întâmplat cu Fantoma Afurisită. Când m-am întors acasă din lanul de porumb, Hùng şi Công ascuţeau un cuţit de tocat. L-au găsit beat şi singur la el în casă. Fantoma Afurisită era nebun; i-a provocat pe Hùng şi Công să-l omoare. A spus că mama mea murise de foame. Spunea că nu ştie nimic despre colier. Hùng şi Công ar fi putut cu uşurinţă să-i facă rău, dar au ales să plece. Vezi tu, ei nu erau atât de răi ca Fantoma Afurisită. În orice caz, după Marea Foamete, Fantoma Afurisită nu mai putea să facă rău nimănui. Era mereu beat, plângea şi vorbea singur. Poate că sufletele celor pe care îi omorâse s-au întors să-l bântuie. Gieo gió gặt băo – Cine seamănă vânt culege furtună.
În 1946, la un an după moartea mamei, Fantoma Afurisită a dispărut. Se zvonea că el, soţia lui şi fiica lor cea mică se mutaseră în satul soţiei, undeva în regiunea centrală. Nu-mi păsa unde a plecat, eram doar bucuroasă că nu mai e. Mulţi ani mai târziu, când am devenit budistă, am aflat că ar trebui să iert greşelile oamenilor, dar când vine vorba de Fantoma Afurisită nu pot s-o fac, Guava. Nu vreau să mai respir niciodată acelaşi aer cu un om atât de cumplit. În anii care au urmat am muncit din greu. Công şi cu mine am pus în practică toate deprinderile învăţate de la părinţii noştri. Cultivam culturi care erau la mare căutare. Am economisit şi am investit. Am îngropat borcane cu mâncare uscată în grădină, ca să nu mai suferim niciodată de foame. Cu timpul, afacerea familiei noastre a început să înflorească. Grajdurile noastre erau acum mai pline cu animale ca niciodată, pe câmpurile noastre creşteau toate soiurile de orez şi de legume.
Dragostea mea pentru bunicul tău a înflorit şi ea. În anul porcului, 1947, l-am născut pe unchiul tău Thuận, urmat de mătuşa ta Hạnh, un an mai târziu – în anul şoarecelui, 1948. În acel an am împlinit douăzeci şi opt de ani şi eram deja binecuvântată cu cinci copii şi voiam să am şi mai mulţi.
Îmi amintesc cu claritate vara în care am născut-o pe Hạnh. Era caldă şi umedă. Aerul vibra de cântecul greierilor. După obiceiul nằm Ổ, am stat la pat o lună întreagă, cu o găleată de cărbuni încinşi mocnindu-mi sub pat. Cărbunii încinşi aveau menirea să ţină departe spiritele rele, dar căldura era aproape insuportabilă. Îmi puţea şi mă mânca tot corpul; nu aveam voie să fac baie sau să mă spăl pe cap.
După trei săptămâni de nằm Ổ, simţeam că înnebunesc. Într-o dimineaţă, după ce am alăptat-o pe Hạnh şi am culcat-o, mi-am înfăşurat un batic pe cap şi m-am furişat afară din cameră. Inspirând adânc în piept aerul proaspăt, am traversat coridorul, trecând pe lângă camera fratelui meu. Când am ajuns în dreptul sufrageriei, unde scânteia mobila nouă, i-am căutat din priviri pe părinţii mei. Erau chiar acolo, sus pe altar, în spatele vasului cu tămâie.
