DARUL TATĂLUI MEU
HÀ NỘI, 1975
— Aveţi răbdare. Aveţi răbdare.
Am râs. Împingându-i pe Pete Negre şi Nas Roz la o parte, am vărsat în troacă tărâţele amestecate cu spanac de apă mărunţit. Animalele şi-au vârât râturile în mâncare, înfulecând şi dând din coadă.
— Hương, eşti acasă? E cineva acasă? a strigat o voce.
Mi-am şters mâinile de pantaloni, m-am grăbit să ajung la uşă şi am deschis-o. Mătuşa Duyên. Stătea zveltă în lumina dimineţii.
— Tot nu-mi vine să cred ce mare ai crescut. Zâmbea fericită.
— Ai devenit o domnişoară frumoasă şi începi să te îngraşi.
— Mă bucur să te văd, mătuşico.
Am rânjit, bucuroasă că mătuşica Duyên îmi spusese că sunt grasă. Toţi cei pe care îi cunoşteam încercau să câştige în greutate, dar cum ar fi putut, din moment ce era atât de puţină mâncare?
La masă, am tras un scaun pentru mătuşica Duyên şi am fugit în bucătărie. Acum, că mătuşa mea se afla acolo, era aproape ca şi cum tatăl meu ar fi fost acasă. Mătuşica Duyên era singura soră a tatei. Părinţii lor muriseră de tineri. În copilărie făcuseră munci necalificate ca să se întreţină.
*
Când m-am întors cu un ibric cu ceai verde, am găsit-o pe mătuşa mea în faţa altarului unchiului Thuận, ţinând între palme beţigaşe parfumate care fumegau. Şi-a plecat capul în tăcere. Bunica demontase altarul, dar secretul tot fusese dezvăluit: un prieten al mamei trecuse când bunica nu era acasă, spunându-i mamei cât de rău îi pare pentru pierderea ei. Nu aveam să uit niciodată cât de mult a plâns mama, strângând la piept hainele unchiului Thuận. Nu sunt mândră de asta acum, dar atunci am simţit că râurile lacrimilor ei au curs toate către spiritul unchiului ei, secându-i instinctul matern. Mătuşica Duyên s-a aşezat la masă.
— Mama ta se simte mai bine? E acasă?
Am încuviinţat din cap, încercând să nu vărs ceaiul în timp ce-l turnam.
— Mămica... cred că doarme.
Am făcut un semn către dormitorul părinţilor mei. Mătuşica Duyên s-a uitat la ceas.
— Lasă-mă să încerc să vorbesc din nou cu ea. Şi-a golit ceaşca şi a luat ceainicul în cameră.
Mă întrebam cât o să-i ia mătuşicii Duyên să iasă din cameră, cu colţurile gurii lăsate din cauza dezamăgirii. Mama reuşise să-şi dezamăgească toţi vizitatorii, inclusiv pe sora ei cea mică. Biata mătuşică Hạnh, care venise tocmai din provincia Thanh Hóa, doar ca s-o vadă.
Am încercat să-mi văd de manualele mele, dar cuvintele erau goale şi lipsite de culoare. Curând trebuia să mă întorc la şcoală, altfel aveam să fiu exmatriculată. Uşa de la camera mamei era în continuare închisă. Prefăcându-mă că dau cu mătura, am mers în vârful picioarelor până în dreptul uşii şi mi-am lipit urechea de lemnul ei. Şoapte şi din când în când câte un plânset. Vocea mamei. Am închis ochii şi am ascultat, însă şoaptele s-au topit în aer, înainte ca înţelesul lor să poată ajunge la mine.
Ceasul a bătut ora unsprezece. Am aprins cuptorul cu cărbuni şi am pus apă la fiert pentru o supă de spanac. Într-o oală de lut am fiert câţiva chefali cu sos de peşte, chili şi piper. Am turnat orez într-o altă oală şi l-am spălat cu grijă, ca să mă asigur că nicio gărgăriţă nu ajunge în mâncare. În mod normal, ar fi trebuit să amestec porumb, manioc sau cartofi dulci cu orezul, ca să ne umplem burţile, dar azi aveam un oaspete special. Aşadar, orez la prânz. Speram că mătuşica Duyên o să aprecieze mâncarea. Trebuie să-i fi fost greu. Muncea într-o fabrică de confecţii şi era plătită cu tichete de masă. Ca şi tata şi unchii mei, soţul ei plecase pe front. Locuia lângă Râul Roşu şi trebuia să aibă grijă de copiii ei mici.
Se apropia miezul zilei. Peştii fierbeau la foc mic. Aerul mirosea atât de delicios, încât am scos limba să-l ling. Am gustat supa de spanac. Era atât de gustoasă, încât a trebuit să mai iau o lingură. Uitându-mă mai întâi spre camera mamei, am întins mâna spre oala cu orez, o lingură, doar una.
Am băgat o lingură de orez în gură şi, când să o mestec, s-a auzit un sunet dinspre uşa de la intrare.
— Hương, am ajuns.
Vocea bunicii. Am înghiţit atât de repede, încât orezul mi-a alunecat pe gât ca focul. Am aruncat lingura într-un colţ al bucătăriei, ştergându-mă la gură cu mâneca cămăşii.
— E gata mâncarea? Mor de foame. Bunica şi-a împins bicicleta înăuntru.
Probabil că aveam un zâmbet strâmb. Am arătat spre dormitor.
— A venit mătuşica Duyên. A făcut-o pe mama să vorbească.
Bunica şi-a dus degetul la buze.
— Să le lăsăm singure.
Am adus castroane şi beţişoare la masă. Mama vorbea – probabil că se simţea mai bine. Îmi imaginam că masa noastră o să fie o fericită reuniune de familie, în timpul căreia voi sta lângă ea, ea îmi va lăuda mâncarea, îmi va umple castronul şi mă va îndemna să mănânc; vocea ei blândă avea să-mi spună să nu-mi mai fac griji pentru ea şi să mă întorc la şcoală.
Dar, când mătuşica Duyên şi mama mea s-au aşezat la masă, prânzul nostru a fost învăluit într-o tăcere apăsătoare. Bunica a încercat să întreţină conversaţia, întrebând-o pe mătuşica Duyên despre slujba ei.
— Producem la normă.
Mătuşa a oftat.
— Articolele noastre de îmbrăcăminte se adună în depozit. Nu putem să vindem, dar producţia nu poate fi oprită.
— Guvernul vrea să controleze economia, dar cum ar putea?
Bunica a pus nişte peşte în castronul mătuşii Duyên.
— Sistemul nostru medical are şi el de suferit. Tocmai mi-am vizitat o prietenă la spitalul Bạch Mai; e foarte aglomerat. Au nevoie de mai mulţi medici. S-a întors către mama.
— Ngọc, m-am întâlnit cu colegii tăi, mi-au spus că abia aşteaptă să te întorci.
— Ţi-au spus asta pentru că le place să mintă.
