— O s-o las pe mama ta să-ţi spună propria ei poveste când o să fii suficient de mare, Hương. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, trebuie să ştii că te iubeşte foarte, foarte mult. Ţine la tine mai mult decât ai putea crede. Şi e foarte recunoscătoare că ai încercat să ai grijă de ea.
— A observat măcar?
— Bineînţeles că da.
Mătuşica Duyên şi-a muşcat buzele.
— M-a... m-a rugat să-ţi spun ceva.
— Nu poate să-mi spună chiar ea?
Mătuşa m-a apucat de mână.
— Hương, mama ta vrea să vină acasă la mine şi să rămână pentru o scurtă perioadă. Are nevoie de timp ca să...
— Vrea să mă părăsească iar?
M-am ridicat în picioare.
— O, Hương, nu gândi în felul ăsta. Mama ta are nevoie de ajutor. Eu pot să-i fiu alături. Casa mea nu e cine ştie ce, dar pot să fac plimbări lungi cu ea pe lângă râu. Apropierea naturii i-ar face bine.
I-am întors spatele. Mama i se destăinuise mătuşicii Duyên, însă mie nu. Nu avea încredere în mine. Nu credea că sunt o fiică destul de bună.
După ce mama a plecat împreună cu mătuşica Duyên, m-am dus în curtea din spate, luând cu mine Căsuţa din inima codrilor. Ce norocoasă era fata aceea americană că se putea încrede în părinţii ei, în timp ce ai mei se îndepărtaseră atât de mult. Am întors ultima pagină a cărţii, unde Laura stătea în pat, învelită comod, mama ei croşeta în balansoar, iar muzica şi vocea cântată a tatălui ei umpleau de fericire casa lor confortabilă.
Am scrâşnit din dinţi, am rupt ultima pagină şi am făcut-o bucăţele. Am crezut că o să mă simt mulţumită de răzbunarea mea, dar, pe când bucăţile de hârtie cădeau lângă picioarele mele asemenea unor fluturi morţi, mi-au dat lacrimile.
M-am întors la şcoală, mi-a fost greu şi am luat note proaste la teste. Bunica era şocată de rezultate, dar nu-mi păsa. Ea o alungase pe mama.
Bunica a devenit tăcută; cuvintele mamei o răniseră profund. Avusese grijă de mine şi acum ar fi trebuit să-mi arăt loialitatea aducându-i mângâiere, dar nu mă puteam convinge să o fac, temându-mă că astfel mi-aş trăda mama. Însă mamei nu prea îi păsa de mine. Ori de câte ori îi duceam coşurile de mâncare pe care i le pregătea bunica, se uita la mine cu ochi atât de goi, încât mă întrebam dacă femeia aceea e într-adevăr mama mea.
Am încercat să vorbesc cu mătuşica Duyên, dar n-am aflat nimic nou. Îmi tot spunea că mama are nevoie de timp şi că o să se facă bine în curând. Pe 30 aprilie 1975 a sosit vestea cuceririi Sài Gon-ului de către Armata Nordului şi mii de oameni au ieşit din case. Războiul de Rezistenţă împotriva Americii se încheiase cu adevărat. Việt Nam-ul era acum unit. Nordul şi Sudul redeveniseră trupul unei singure naţiuni. Oamenii cântau şi dansau, fluturând steagul ţării noastre. Steagurile roşii, cu o stea galbenă în mijloc, se înălţau ca nişte flăcări pe fiecare stradă, pe fiecare drum, pe fiecare alee şerpuită. Megafoanele publice zbierau discursuri şi cântece, ridicând în slăvi eroismul armatei Vietnamului de Nord, aplaudând poporul nostru care îi învinsese pe americani şi regimul lor din Sud.
Privind în urmă, îmi doresc să fi înţeles mai deplin semnificaţia acelei zile. Marca sfârşitul unei băi de sânge care ne-a inundat ţara timp de aproape douăzeci de ani, înecând peste trei milioane de oameni, lăsând în urmă milioane de răniţi, traumatizaţi şi deportaţi. Odată, am citit un articol despre bombele lansate în timpul războiului nostru, iar numărul lor m-a copleşit: şapte milioane de tone. Cu toate acestea, în ziua în care războiul s-a încheiat, eu şi bunica nu am sărbătorit. Pentru noi, pacea avea să vină abia când toţi cei dragi se întorceau acasă. Casa noastră era singura din cartier care nu avea arborat steagul roşu deasupra uşii de la intrare. Bunica stătea îngenuncheată în faţa altarului familiei, băţul de lemn din mâna ei lovind ritmic în clopotul de rugăciune. Eram lângă ea, cu ochii închişi şi mâinile împreunate în dreptul pieptului.
Mă rugam pentru ca tata, unchiul Dạt şi unchiul Sáng să se întoarcă acasă şi să nu aducă cu ei nicio fantomă a războiului.
Deşi m-a îndemnat să mă duc la şcoală, în următoarele zile bunica a rămas acasă. A cheltuit bani cu generozitate, a preparat tot feluri de mâncăruri, pregătită pentru marea petrecere de bun-venit.
La exact o săptămână după Ziua Unificării, m-am trezit devreme şi m-am rugat împreună cu bunica. În timp ce ea pregătea micul-dejun – o altă masă somptuoasă, pentru orice eventualitate –, am ieşit pe uşă cu două găleţi de tablă goale. Am salutat-o pe doamna Nhân, care îşi făcea exerciţiile de dimineaţă în curtea casei ei.
Când am ajuns, mai multe femei stăteau pe vine în jurul fântânii, spălând găleţi cu haine. Am trecut pe lângă ele şi m-am îndreptat spre pompa cu apă.
— Se întoarce un soldat, a şoptit cineva în spatele meu.
M-am uitat într-acolo. Pe aleea din cartierul nostru se mişca o siluetă subţire. Avea aceeaşi constituţie, aceeaşi înălţime ca tatăl meu.
— Semăna leit cu frate-meu, a spus altcineva.
În jurul meu a răsunat zăngănitul găleţilor răsturnate de femeile care se grăbeau să-l întâmpine pe bărbat. M-am dus şi eu, dar eram prea lentă. Până să ajung acolo, mulţimea îl înconjurase deja pe soldat.
— Chú Sáng, chú Sáng về rồi! a strigat plină de veselie vocea unui copil.
Unchiul Sáng. Se întorsese.
— Chào các bác, các cô, các cháu, i-a salutat el pe bărbaţii, pe femeile şi copiii adunaţi în jurul lui.
— Mama ta e norocoasă, Sáng.
Domnul Tùng l-a bătut pe unchiul meu pe umăr. Doamna Thương, o femeie în vârstă, l-a strâns de mână.
— I-ai văzut cumva pe fiii mei, Thắng şi Lợi? Unchiul Sáng a clătinat din cap în semn că nu.
— Războiul s-a terminat, o să se întoarcă în curând.
— Sper, a bâiguit bătrâna, întorcându-i spatele şi ştergându-şi lacrimile.
— Uite-o pe nepoata ta, Hương.
Cineva m-a condus în faţă şi m-am pierdut în îmbrăţişarea unchiului Sáng.
— Ia te uită, eşti aproape la fel de înaltă ca mine, a spus unchiul meu, în timp ce eu trăgeam aerul adânc în piept spunându-mi să nu plâng.
Unchiul Sáng se întorsese, se întorsese de-adevăratelea. Tata şi unchiul Dạt aveau să se întoarcă şi ei în curând şi totul avea să fie bine.
— Mare, mare prostie ai făcut.
Stăteam îngheţată lângă bunica, iar unchiul Sáng se plimba de colo-colo prin sufragerie, mustrând-o. Ghetele scârţâiau sub paşii lui grei. Şi-a ridicat pe rând picioarele, gonind purceluşii.
