— L-am găsit în geantă. Nu ştiu cine mi l-a pus.
— Înseamnă că ai un admirator secret.
Când a rostit aceste cuvinte, mama chiar a zâmbit.
— Poate că cineva îmi joacă o festă?
— Nu cred, a spus ea. Am primit şi eu astfel de scrisori când aveam vârsta ta.
— Serios? Câte? Şi cine ţi le-a trimis?
Zâmbetul de pe faţa ei a dispărut. S-a întors şi s-a uitat afară pe fereastră.
— Nu vrei să te întorci acasă, mămico?
Tăcere.
— Mămico, te rog. Întoarce-te. Am nevoie de tine.
— Nu pot... N-ar trebui să fii în preajma mea acum. Nu sunt bună de nimic.
— Mătuşica Duyên a spus că te întorci la muncă. Dar de ce la fabrică? Eşti medic. Îţi plăcea ce făceai.
— Nu mai pot fi medic.
Şi-a frământat degetele.
— Mi-ar trezi prea multe amintiri dureroase.
— Ce amintiri, mămico?
— O, Hương, nu pot să-ţi spun. Să zicem că am trecut prin lucruri cumplite, cumplite. Lucruri prin care n-aş vrea să treacă nimeni.
— Mămico, dacă mie nu poţi să-mi spui, vorbeşte cu bunica. Ea te poate ajuta.
— Nu, a şoptit mama.
Şi-a lăsat capul în piept, cu umerii tremurându-i.
— Îmi pare rău că n-am reuşit să ţi-l aduc pe tăticul înapoi, Hương. L-am convins să se înroleze în blestemata aia de armată. Voia să-şi taie degetele, ca să nu-l încorporeze. Mi-a spus că vrea să se ascundă ca să scape de front. Dar i-am spus că e un laş, că un bărbat trebuie să-şi apere ţara şi să o scape de invadatorii străini.
M-am holbat la mama. Oare-şi pierduse minţile? Am clătinat din cap.
— Bunica mi-a spus că toată lumea a trebuit să se ducă. Tăticul n-a avut de ales.
— Ba da, a avut de ales. La naiba, a avut!
Şi-a încleştat pumnii.
— Tăticul o să se întoarcă, o să...
— Da? Au trecut trei luni de când s-a terminat războiul, Hương.
Trei luni. Dacă ar fi fost în viaţă, am fi primit până acum veşti de la el; voia să-mi spună asta, dar nu se putea hotărî să o facă.
Pe măsură ce furia creştea în piept, ochii mi se umpleau de lacrimi. N-o mai recunoşteam pe femeia din faţa mea. Poate că-l trimisese într-adevăr pe tata la război. Poate că într-adevăr omorâse bebeluşi pe front.
M-am îndreptat către uşă, apoi m-am răsucit pe călcâie.
— Sper ca tăticul să se întoarcă, pentru că, dacă nu, n-o să te iert niciodată. Niciodată!
Acasă, am întrebat-o pe bunica dacă într-adevăr mama l-a convins pe tata să se înroleze.
— Niciun bărbat nu putea să scape, Hương, a exclamat ea. Nu înţeleg de ce se învinuieşte mama ta.
E adevărat că unii şi-au tăiat degetele ori s-au ascuns, dar toţi cunoscuţii care au făcut asta au fost aspru pedepsiţi. Până la urmă, toţi au fost nevoiţi să devină soldaţi. Crezi că i-aş fi lăsat pe unchii tăi să plece dacă ar fi existat o modalitate de a evita asta?
— Dar probabil că i-a spus tăticului să se ducă, de asta se simte vinovată.
— Când a plecat tatăl tău, erau cu totul alte vremuri. Bunica a oftat.
— Din cauza bombardamentelor muriseră suflete nevinovate. Hà Nội-ul fierbea de furie. Au fost valuri de oameni care s-au oferit să lupte. Ca mulţi alţii, mama ta era o patrioată.
M-am gândit la băieţii de la şcoala mea, care minţiseră în privinţa vârstei lor ca să poată fi admişi în armată. Cu toate acestea, nu-mi era uşor să accept că mama fusese de acord să-l împingă pe tata în focul războiului.
Am ieşit afară şi m-am uitat la cerul fără stele.
— Întoarce-te acasă, tăticule. Întoarce-te acasă şi îndreaptă lucrurile între mine şi mama.
