M-am ridicat în capul oaselor.
— Poate că în familia asta nu mai există respect.
Mă gândeam la felul în care se comportaseră unchiul Sáng, soţia lui şi mama.
Chipul bunicii s-a întunecat. Eram sigură că o să mă lovească sau că o să ţipe la mine, dar s-a retras tăcută din cameră.
M-am întins în pat, fredonând, gândindu-mă că reuşisem în sfârşit s-o conving pe bunica, dar a apărut în uşă, cu nón lá pe cap şi desaga de mâncare în braţe.
— Când o să devii mamă, o să înţelegi de ce fac asta. M-a tras din pat. Am vrut să mă împotrivesc, dar privirea din ochii ei m-a redus la tăcere.
Când am ajuns la blocul de beton în care locuiau unchiul şi mătuşa mea, bunica m-a trimis să urc singură scările, ascunzându-şi faţa sub nón lá.
— După ce termini, ne vedem pe strada Tràng Tiền, a spus ea.
Am urmărit-o îndepărtându-se pe bicicletă, umbra ei micuţă pe fundalul întunericului care se lăsa. Când am intrat în casa scărilor, întunecată şi murdară, mi-am muşcat buzele ca să nu ţip. Voiam să desfac desaga şi să mănânc mâncarea. Eram sătulă de îndatoririle mele: faţă de mama, faţă de rude.
Am bătut la uşa apartamentului. Niciun răspuns.
— Unchiule Sáng, am strigat.
Tăcere.
— E bine că nu eşti acasă, am spus, m-am răsucit pe călcâie şi eram pe punctul de a pleca, când o şoaptă a ajuns la urechile mele.
— Tu eşti, Hương?
Uşa era acum crăpată. Mătuşica Hoa a scos capul, uitându-se în stânga şi-n dreapta. Într-o clipită, m-a apucat de mână şi m-a tras înăuntru. Uşa s-a închis discret în spatele nostru.
— Te-a văzut cineva urcând? s-a încruntat ea. Burta îi ieşea în afară de sub pijamaua desperecheată.
— Nu cred. De ce?
N-am folosit un titlu respectuos când i-am vorbit, însă n-a observat. Privirea ei era aţintită asupra desagii cu mâncare.
— Vino. Tocmai luam cina.
M-a tras în adâncul apartamentului. Am trecut pe lângă o cameră în care erau stivuite cărţi pe podea. Teoriile marxism-leninismului, scria pe coperta uneia. Capitalismul tremură în faţa propriei sale morţi era titlul unei alte cărţi. Imperiul american e doar un tigru de hârtie era o carte cu numele editurii tipărit cu font mare: Editura Adevărul, în dreapta era bucătăria goală. În stânga, o baie şi o altă cameră, abia mobilată. Bunica îmi spusese că unchiul Sáng renunţase la mobila lui frumoasă, ca să arate că face parte din clasa muncitoare. Era suficient loc să creşti găini şi porci, dar nu se auzea niciun sunet de animal.
Am intrat într-o cameră mare.
Unchiul meu stătea pe o rogojină de răchită. În maiou şi pantaloni scurţi, părea uluitor de slab. În faţa lui se aflau două farfurii cu mâncare: manioc şi spanac de apă fiert. Oamenii care lucrau pentru guvern erau plătiţi cu tichete de masă, însă tichetele nu erau suficiente. Unchiul Sáng ar fi trebuit să crească animale, aşa cum facem noi, în loc să citească acele cărţi de propagandă.
— Chào chú, l-am salutat.
— Hương. Ai venit singură? Unde e bunica?
— E jos, pe stradă.
A expirat uşurat.
— Ţi-a trimis nişte mâncare.
Acum desaga mi se părea mai grea; conţinea multe ore de muncă şi dragostea bunicii pentru fiul ei cel mic.
Unchiul Sáng şi mătuşica Hoa au schimbat o privire. A trecut un moment. Unchiul şi-a dres vocea.
— Pune-o jos. Sprijin-o de perete. Da, da. Acolo e bine.
Am lăsat desaga.
— Hương, a spus unchiul meu. Spune-i bunicii că face bine că e precaută, că te-a trimis pe tine în loc să vină ea.
Nu i-am răspuns. Nu voiam decât să plec de acolo. O săptămână mai târziu, am ajuns acasă de la şcoală şi tocmai descuiam uşa de la intrare, când în spatele meu s-a auzit sunetul unui clopoţel. M-am întors şi am văzut un bărbat cu pălărie galbenă, cocoţat pe o bicicletă, cu o geantă aruncată peste umăr şi un plic în mână. Un poştaş.
— Ăăă, asta e casa doamnei... doamnei Trần Diệu Lan?
— Da, unchiule, e bunica mea, i-am spus.
— O scrisoare pentru dânsa. De la Sài Gòn.
Mi-am sprijinit bicicleta de uşă.
— Sài Gòn?
Bărbatul a dat din cap, înmânându-mi plicul.
Am aruncat o privire scrisului îngrijit de pe faţă. De la mătuşica Hạnh.
