Şi, Hương, îţi mulţumesc că ai fost o fată aşa de bună şi că ai avut grijă de bunica şi de mămica. Cum merge cu şcoala? Eşti în continuare singura elevă de la tine din şcoală care a primit Premiul de Excelenţă? Să-mi scrii curând, promiţi?
Mămico, soră Ngọc şi Hương, abia aştept să veniţi în vizită la mine. Am putea să petrecem întreaga zi íầcầnd cumpărături în piaţa Bến Thành şi să gustăm tot felul de mâncăruri din Sud. E un oraş uimitor, serios.
Cu toată dragostea,
Hạnh
Vânzătoarea de ceai a lăudat-o pe mătuşica Hạnh că se descurcă atât de bine în Sud, dar bunica a spus că unele dintre schimbările menţionate în scrisoarea mătuşii nu i-au plăcut, cum ar fi lagărele de reeducare şi abolirea consacratului sistem educaţional din Sud.
Bunica a decis să plece devreme acasă, împreună cu mine. A luat-o înainte, conducându-mă pe micile alei întortocheate care tăiau cartierul vechi. Când am ajuns pe un drum larg, vederea mai multor gardieni care ţineau de braţe şi trăgeau după ei un bărbat care se zbatea m-a făcut să mă opresc. Bunica mi-a spus să merg mai departe.
Când bunica s-a oprit, mi-am dat seama că suntem în faţa legendarului magazin Tràng Tiền. Aici se prepara, de generaţii întregi, cea mai delicioasă îngheţată. Nu am îndrăznit să sper că o să cumpărăm ceva, dar bunica mi-a spus să-mi aleg câte îngheţate pe băţ doresc. Mi-am ales de trei feluri: ciocolată, orez nou lipicios şi cocos. Bunica şi-a luat şi pentru ea două, ambele cu aromă de fasole mung.
— Hai să mergem într-un loc drăguţ, a spus bunica.
— Lacul Hoàn Kiếm?
— Mi-ai citit gândurile.
La mică distanţă, Lacul Sabiei Restituite scânteia în faţa noastră, asemenea unei oglinzi uriaşe. Mi-am împins bicicleta pe aleea de pământ care şerpuia în jurul malului, trecând pe lângă adăposturi antiaeriene cu capacele năpădite de iarbă.
— Bunico, ce crezi că a făcut bărbatul care a fost luat de gardieni? am întrebat-o.
— Pantalonii... Aveau manşete prea largi. Prea evazaţi. A fost pedepsit pentru că încerca să arate ca hipioţii occidentali.
M-am uitat la pantalonii mei. Din fericire, erau drepţi.
— Guvernul vrea să ne controleze, Hương. Oamenii sunt arestaţi şi aruncaţi în închisoare. Promiţi că o să fii cu băgare de seamă? Dacă găsesc motive să-ţi ia bicicleta, lasă-i s-o facă. Să nu li te împotriveşti. Promiţi?
Am dat din cap, întrebându-mă cum o să-i fac faţă gardianului dacă venea să mă caute acasă.
Ne-am aşezat pe o bancă de piatră, sub un copac străvechi care-şi întindea mulţimea de ramuri către suprafaţa lacului, frunzele lui galbene fluturând în vânt. Nu departe, în mijlocul apei, Turnul Ţestoasei licărea în lumina după-amiezii, cu zidurile înverzite de muşchi. În vârful turnului, figurile unor dragoni şi fenicşi se avântau înspre cer. Pe o mică insulă din apropierea turnului, templul Ngọc Sơn se înălţa deasupra unui pâlc dens de copaci.
Era mare minune că acest sit antic scăpase de bombardamente.
Priveam cu atenţie suprafaţa apei, sperând să zăresc una dintre ţestoasele uriaşe care trăiau în acest lac. Când eram mică, bunica îmi povestise legenda Lacului Sabiei Restituite. Cu sute de ani în urmă, când China dinastiei Ming a invadat Việt Nam-ul, Cerurile i-au ajutat pe vietnamezi, trimiţându-le o sabie fermecată. Un pescar sărac a găsit sabia la mulţi kilometri depărtare de Hà Nội şi i-a adus-o împăratului Lê Lợi, care a folosit-o pentru a învinge puternica armată Ming. Când s-a instaurat pacea, împăratul a ieşit să se plimbe cu barca pe lac. În faţa lui a apărut o ţestoasă uriaşă care i-a vorbit cu voce umană, cerându-i împăratului să înapoieze sabia. „În lume va domni pacea doar dacă toţi oamenii renunţă la armele lor”, a spus ţestoasa. Uluit, împăratul i-a întins sabia îndrăgită. Ţestoasa a apucat-o cu gura şi a dispărut sub apă. De atunci, lacul se numeşte Hoàn Kiếm – Lacul Sabiei Restituite.
Străvechea legendă nici că putea fi mai adevărată. Dacă atât americanii, cât şi vietnamezii ar fi depus armele, nimeni n-ar fi fost nevoit să moară.
Bunica avea o privire visătoare.
— Doamna Uyên, vânzătoarea de ceai, a văzut cândva ieşind din lacul ăsta o Străbunică Ţestoasă. Când s-a întors acasă, nora ei a născut un băiat. Bunica şi toţi oamenii pe care îi cunoşteam aveau atât de mult respect pentru ţestoasele Hoàn Kiếm, încât le numeau Cụ Rùa – străbunica Ţestoasă. Am muşcat din îngheţată.
— Aşadar e adevărat: cine vede în lacul ăsta o Străbunică Ţestoasă o să fie binecuvântat. Dar câte Străbunici Ţestoase mai trăiesc aici, bunico?
— Nimeni nu ştie. Ştim doar că sunt rare. Mi-am mutat privirea spre templul Ngọc Sơn. Bunica şi cu mine am fost de multe ori acolo, ne-am rugat Cerurilor şi am admirat rămăşiţele Străbunicului Ţestos. Cântărea 250 de kilograme şi avea mai mult de doi metri lungime. Potrivit experţilor, avea peste 900 de ani.
Odihnindu-mi capul pe umărul bunicii, îmi doream să-i pot spune cât de rău îmi pare pentru cearta pe care o avuseserăm. De acum încolo trebuia să fiu mai îngăduitoare cu ea.
Asfinţitul şi-a presărat razele aurii peste noi, în timp ce pedalam spre casă cu bunica. Când am cotit pe aleea noastră, am văzut că mulţimea se adunase în faţa casei noastre.
Bunica a sărit din mers de pe bicicletă. Şi-a făcut loc prin mulţime, dispărând din faţa ochilor mei.
— Nu-mi vine să cred că a reuşit să ajungă înapoi, a spus o femeie.
— E norocos să fie în viaţă, a spus un bărbat. Bicicleta mea s-a prăbuşit pe pământ.
— Vă rog, lăsaţi-mă să trec.
M-am strecurat printre trupuri, făcându-mi loc cu braţele. Cineva m-a împins la stânga, altcineva la dreapta. Abia respiram, capul mi se învârtea. Am înaintat puţin câte puţin şi în cele din urmă am ajuns în apropierea unui mic spaţiu format în mijlocul cercului.
Strivită în spatele unor oameni, m-am ridicat pe vârfuri, privind peste umerii lor. Privirea mea a găsit-o pe bunica. Era îngenuncheată în faţa unui scaun metalic pe două roţi mari, ţinând mâna cuiva al cărui trup era ascuns de partea din spate a scaunului cu rotile.
— Bunico, am strigat.
Oamenii din faţă s-au întors. Au mormăit ceva, făcându-mi loc. Cineva m-a tras în jos şi am îngenuncheat lângă bunica. Am clipit şi am văzut un chip înceţoşat, dar familiar.
— Hương, micuţă Hương.
O voce cunoscută m-a strigat pe nume.
— Tăticule!
În jurul meu s-au aprins străfulgerări de lumină. Lumină care s-a stins într-un tunel întunecat, trăgându-mă în adâncul său.
Pluteam pe un pat de nori. Eram înconjurată de o imensă mare albastră ale cărei valuri se legănau sub un strat de ceaţă. A apărut un punct negru, a început să crească, apoi s-a transformat în Străbunicul Ţestos. Acum, ţestosul înota în dreptul meu, ţinându-şi capul sus şi deschizând gura. Am încercat să vorbesc, dar nu s-au auzit decât sunete înăbuşite.
— Hương, a spus ţestosul cu ochii strălucitori şi apa scânteindu-i pe cap.
