Respirând zgomotos pe nas, a plesnit din limbă; ceva răcoros mi s-a împrăştiat pe frunte.
— Hương, Hương ơi!
De la mare depărtare, cineva mă striga pe nume. Am încercat să mă mişc şi ceaţa a început să se risipească. Ţestosul a dispărut şi eram în interiorul casei noastre. Norii au devenit phản-ul nostru de lemn, iar limba ţestosului, o cârpă umedă pe frunte.
— Te simţi mai bine, Guava? m-a întrebat bunica.
— Ce s-a întâmplat, bunico?
— Ai leşinat, draga mea.
Mi-a turnat încetişor apă îndulcită cu zahăr în gură. Amintirea a revenit cu putere.
— Tăticule!
Am privit în jur. Iată-l. Ochii adânciţi în orbite, obrajii supţi, barba şi pielea aspră. Purtând cămaşă militară, stătea aşezat în căruciorul cu rotile. Două cioturi pline de cicatrici – rămăşiţele picioarelor – ieşeau în afară dintr-o pereche de pantaloni de armată care fuseseră scurtaţi.
Bărbatul a zâmbit, iar eu m-am surprins plângând. Nu era tatăl meu, ci unchiul Đạt.
— Hương, a spus unchiul meu. Te-am speriat, nu-i aşa? Îmi pare rău.
Am scuturat din cap, îmi curgeau lacrimi pe obraji. Bunica mi-a mângâiat faţa.
— M-ai speriat atât de tare, Guava.
— Unchiule Đạt, mă bucur aşa de mult că te-ai întors, am reuşit să îngaim.
— Şi eu. Guava mea. Micuţa mea Hương. Dar nu mai eşti mică. Ai crescut atât de mult.
— Îmi pare rău pentru picioarele tale.
Am aruncat o privire către cioturi.
— Te dor?
— Nu mă mai dor.
Unchiul meu s-a împins mai aproape de phản. S-a întins după mâna mea, a ridicat-o şi şi-a lovit cu ea cioturile.
— Vezi? Nu simt nicio durere.
— Ce s-a întâmplat, fiule? a întrebat bunica.
— Am călcat pe o mină antipersonal, mămico. Nu e mare lucru.
Unchiul a dat din umeri.
— Suntem norocoşi că ai ajuns acasă.
Bunica l-a strâns de mână.
Unchiul Đạt mi-a zâmbit.
— Am ceva pentru tine, domnişoară. Sunt bucuros... atât de bucuros că-mi pot împlini în sfârşit promisiunea.
Unchiul şi-a desfăcut nasturele buzunarului de la piept şi a scos de acolo un mic pachet, l-a sărutat, l-a apropiat de piept şi şi-a ridicat privirea către Cer. A închis ochii şi a rămas aşa multă vreme, înainte de a se întoarce către mine, ţinând pachetul în căuşul palmelor.
L-am luat, holbându-mă la straturile exterioare, negricioase, de plastic şi hârtie.
— De la cine e, unchiule?
— De la tatăl tău.
Unchiul meu zâmbea fericit.
— L-ai văzut?
M-am ridicat imediat în capul oaselor.
— O, cu mulţi ani în urmă. Ia să vedem... şapte ani şi două luni, ca să fiu precis. În august 1968, când amândoi ne îndreptam către Sud.
— L-ai mai văzut de atunci? Ştii unde e?
— Nu, dar sunt sigur că o să se întoarcă în curând. În timp ce stăteam acolo, incapabilă să mă mişc, bunica m-a înghiontit.
— N-ai de gând să-l deschizi?
Mâinile îmi tremurau în timp ce desfăceam straturile ambalajului.
