Bunica a luat sticla şi a umplut ceaşca.
— E suficient pentru azi, fiule.
S-a ridicat.
— Ce-ai făcut?
Unchiul Đạt era atât de şocat de faptul că bunica a renunţat la slujba ei, încât a părut să nu observe că bunica a plecat cu sticla.
— Am devenit con buôn.
Bunica s-a întins, punând sticla în bufetul din bucătărie. A închis uşa.
— Hei, am nevoie de aia, a protestat unchiul, dar bunica se întorcea deja la masă.
I-a pus legume în bol cu polonicul.
— Ţii minte cât de mult îţi plăcea mâncarea asta? Spanac gătit cu creveţi uscaţi.
Vocea ei părea sugrumată.
— Da, ţin minte. E delicios, mulţumesc.
Şi-a înclinat capul.
— Vasăzică ai devenit negustoreasă, ha? Eşti curajoasă.
— Asta ne salvează.
Bunica i-a pus câteva linguri de orez în bol.
— Negoţul bunicii îmi permite să merg la şcoală, unchiule. Mulţi dintre prietenii mei au fost nevoiţi să renunţe la şcoală şi să muncească.
Unchiul a dat din cap.
— Şi unde faci negoţ, mămico?
— În zona cartierului vechi. Fac asta de câţiva ani deja.
— Atunci eşti profesionistă.
Şi-a golit ceaşca.
— Crezi că ai putea să angajezi un invalid pe post de asistent?
— Đạt!
— Vorbesc serios, mămico. Am nevoie de o slujbă. Eu, minus picioarele mele.
Vocea unchiului Đạt tremura. Dar şi-a dres glasul şi şi-a recăpătat repede stăpânirea de sine.
— Şi eu vorbesc serios, fiule.
Bunica i-a mângâiat mâna.
— Tu eşti viaţa mea. O să am grijă de tine, o să-ţi găseşti o slujbă, îţi promit.
— Mulţumesc.
Unchiul şi-a luat beţigaşele.
Bunica mi-a mai pus mâncare în bol.
— Şi acum spune-mi de ce ţi-a luat atât de mult timp să ajungi acasă. Suntem în octombrie. Puteai să vii acum şase luni.
— E o poveste lungă. Nu vreau să vorbesc acum despre asta. Îmi mai dai, te rog, din băutura aia?
Bunica a oftat. Am crezut că o să refuze, dar s-a ridicat în picioare.
A pus sticla pe masă.
— Termină mai întâi de mâncat şi apoi poţi să bei. Bunica dormea adânc lângă mine. Prin minte mi se perindau imagini vii: tata gonind prin junglă, în timpul unui bombardament, fluturi şi păsări prăbuşindu-se în ploaia de agent portocaliu, tatăl meu stând ghemuit şi cizelând pasărea de lemn, mâinile lui gravând mesajul pentru mine pe suportul păsării: „Fiica mea, tu eşti sângele cald al inimii mele”.
REFORMA AGRARĂ
NGHỆ AN, 1955
Guava, într-o după-amiază din martie 1955, bunicul tău s-a întors acasă şi părea beat. S-a sprijinit de cadrul uşii, încercând să-şi scoată pantofii.
