O pasăre, o pasăre splendid cioplită. Sculptată în lemn, stătea fixată pe un suport dreptunghiular, cu aripile desfăcute, cu gâtul întins înainte, de parcă ar fi fost pe punctul de a începe să cânte.
— Tatăl tău a cioplit-o.
Unchiul Đạt a zâmbit.
— Genul ăsta de pasăre obişnuia să ne cânte în lungile luni în care am mers şi am tot mers spre câmpul de luptă.
— Are un nume, unchiule?
Mi-am apropiat pasărea de faţă. Mirosea ca tatăl meu, ca râsul lui.
— Sơn ca.
— Un nume splendid.
Bunica mi-a zâmbit.
— Sơn ca înseamnă „Muntele cântă”.
— Pasărea asta ştie să cânte, nu glumă, a spus unchiul Đạt. De fiecare dată, toţi munţii din jur păreau şi ei să cânte. Camarazii mei spuneau poveşti despre Sơn ca. Cântecele păsării pot ajunge până la Cer, spuneau ei, iar sufletele morţilor se pot întoarce prin aceste cântece.
— Ce pasăre deosebită, unchiule.
Unchiul Đạt a dat din cap.
— Hương, pasărea asta de lemn a fost tovarăşul meu de drum în ultimii şapte ani. A urcat nenumăraţi munţi împreună cu mine, a traversat râuri înot, s-a aruncat în tunele şi a supravieţuit bombelor.
— Aşa a căpătat urmele astea.
Bunica a admirat aripile păsării.
— Ştiam că tatăl tău are mâini pricepute, Hương. Nu ştiam că e un asemenea artist.
— Mulţumesc, unchiule Đạt.
— Fii serioasă, Hương. Eu sunt cel recunoscător. Această Sơn ca m-a salvat. I-am promis tatălui tău că o să ţi-o aduc întreagă. Ca să pot face asta, a trebuit să supravieţuiesc.
A arătat către pasăre.
— Vezi cuvintele de pe suport?
Am întors-o şi m-au năpădit lacrimile. Am urmărit cu degetul mesajul tatălui meu: CON GÁI, CON LÀ MÁU NỐNG TRONG TIM CHA.
— Preţuieşte această pasăre, Hương, a spus unchiul Đạt. Nu mai sunt multe. La început am văzut nenumărate. Dar apoi bombele şi substanţele chimice împrăştiate de inamic le-au redus la tăcere.
— Chimice? a întrebat bunica.
— Đa, au împrăştiat destule peste pădurile şi junglele noastre. Să facă frunzele să cadă din copaci, ca să ne poată vedea pe noi, soldaţii din Nord. Đar, indiferent ce-ar fi împrăştiat, au omorât şi micile vietăţi. Până să se termine războiul, n-am ştiut cum se numeşte substanţa asta chimică. Are un nume frumos: Agentul Portocaliu.
Când cina a fost gata, am împins căruciorul unchiului Đạt la masă. Bunica şi cu mine am schimbat o privire. Era prea jos.
— Putem să te mutăm aici.
Bunica a adus un scaun cu spătar înalt.
— Dacă aveţi suficientă forţă. Unchiul Đạt a încercat să râdă.
— Poţi fi sigur.
Eu am păşit în dreapta lui, bunica în stânga.
— Şi acum, apucaţi-mă de bucăţile astea inutile de carne.
Unchiul Đạt a făcut un gest către ceea ce mai rămăsese din coapsele lui.
Bunica şi-a strecurat o mână sub unul dintre cioturi, sprijinind cu cealaltă spatele unchiului Đạt. A venit rândul meu şi, când degetele mele au atins carnea moale, m-am înfiorat.
— Un, doi, trei.
Am numărat împreună, ne-am opintit, dar am reuşit să-l mutăm pe unchiul Đạt.
— Oho, dar voi, fetelor, chiar vă pricepeţi. Unchiul Đạt a bătut din palme.
— Nu e greu.
M-am aşezat şi i-am luat bolul.
Mi-a făcut semn cu mâna.
