— Ai face bine să o legi.
Femeia a ridicat pânza care îi acoperea coşul şi mi-a turnat ceai aburind într-o ceaşcă.
— În zilele noastre, hoţii pândesc la fiecare colţ. Mi-a dat un scăunel scund şi mi-a oferit ceaşca. Blândeţea din ochii ei îmi spunea că e bună la suflet şi că pot să am încredere în ea. M-am aplecat spre ea şi i-am şoptit:
— Eu sunt Hương, o caut pe bunica mea. Face comerţ în zonă.
— Cum o cheamă? mi-a răspuns doamna tot în şoaptă, apoi m-a întrebat cu voce tare: Vrei să-ţi mai pun apă în ceai? E tare.
— Da, vă rog, am spus cu voce tare, apoi mi-am coborât vocea. Se numeşte Diệu Lan.
Mi-a studiat faţa, apoi s-a uitat în altă parte.
— Ceai verde, ceai verde, a strigat ea spre un trecător.
Am luat o înghiţitură. Ceaiul mi-a opărit gura.
— Dacă ştiţi unde e, vă rog să-mi spuneţi. E urgent, am implorat-o.
— Ceai verde, ceai verde, a strigat ea mai tare, apoi şi-a scos pălăria nón lá, prefăcându-se că-şi face vânt, astfel încât să-şi poată ascunde gura. De unde ştiu eu că eşti nepoata ei?
Am băgat mâna în ghiozdan.
— Uitaţi... o scrisoare de la mătuşa mea. L-a aruncat o privire.
— Aşteaptă aici.
Luându-şi coşul, l-a săltat pe şold şi a dispărut după colţ. După ce mi-am terminat ceaşca de ceai, s-a întors şi şi-a luat scăunelul. Fără să mi se spună, mi-am împins bicicleta, urmând-o. Când am ajuns, Strada Sării era tăcută. Vânzătoarea de ceai şi-a ales un colţ. M-am aşezat vizavi de ea.
— Guava, eşti bine?
M-am întors şi am văzut chipul bunicii şi fruntea ei încreţită.
M-am ridicat în picioare.
— Mătuşica Hạnh ţi-a trimis o scrisoare.
Bunica s-a aşezat şi a desfăcut plicul. A parcurs cu privirea paginile şi i-a scăpat un oftat de uşurare.
— Ce scrie, bunico?
— De ce n-o citeşti cu voce tare? Sunt sigură că doamna Uyên vrea să audă.
— Să o citesc aici? am aruncat o privire în jur.
Pe stradă treceau câţiva oameni. Un bărbat stătea la câteva case mai încolo, fumând o pipă de bambus; dâre albe se întindeau deasupra capului său, înainte de a dispărea în aer.
— De ce nu? Dă-i drumul.
Bunica şi-a întins picioarele, sorbindu-şi ceaiul.
Mi-am dres vocea.
Dragă mamă, soră Ngọc şi Hương, îmi pare rău că nu am avut ocazia să vă spun despre mutarea noastră la Sài Gòn. Tuấn s-a întors de pe front şi a fost trimis înapoi în Sud, de data asta ca să conducă o fabrică. Ne-a rugat să-l însoţim şi am fost nevoită să vând repede pământurile şi să împachetez cât mai multe lucruri. Împreună cu Thanh, Châu şi socrii mei, am urcat într-un tren şi am călătorit trei zile. Când am ajuns în oraşul numit cândva Perla Orientului îndepărtat, a trebuit să mă ciupesc. Mă aşteptam ca Sài Gòn-ul să fie bogat, dar, o, Doamne, era mult peste imaginaţia mea. Bulevarde cât nişte câmpuri cu orez, clădiri mai înalte decât cei mai înalţi copaci pe care i-am văzut în viaţa mea. Oamenii de aici, hainele lor rafinate şi accentul lor sudic mă fac să mă simt ca o ţoapă de la ţară. Ştiaţi că numele Sài Gòn-ului a fost schimbat recent în HỒ Chí Minh? Ni s-a spus să folosim acest nume nou, o să scriu la adresă ambele denumiri, pentru orice eventualitate.
În orice caz, Tuấn a spus că sunt multe lucruri de făcut. Oamenii care au lucrat pentru americani sau pentru guvernul din Sud sunt trimişi în lagăre de reeducare. În aprilie 1975, când armata noastră era pe punctul de a prelua controlul asupra oraşului, mulţi dintre ei au încercat să fugă în străinătate cu avionul şi pe vapoare. Mulţi şi-au abandonat pur şi simplu casele. Din moment ce avem legături cu armata, putem să stăm într-una din aceste case. E o casă cu două niveluri, mare cât un conac.
Am ridicat privirea spre bunica. Următoarele două paragrafe erau înnegrite. Parcă ar fi înmuiat cineva o pensulă groasă într-o călimară şi ar fi tras-o în grabă peste ele.
— Hai, ignoră părţile cenzurate, m-a îndemnat bunica.
— Cenzurate?
— Crezi că Hạnh şi-a mâzgălit scrisoarea cu cerneală în felul ăsta? întotdeauna a scris îngrijit.
Şi-a apropiat gura de urechea mea.
— Cei sus-puşi ne spionează scrisorile. Părţile care nu le plac sunt înnegrite.
— O!
Am studiat paragrafele cenzurate, dar n-am reuşit să disting niciun cuvânt.
Mi-am început slujba de învăţătoare la o şcoală din apropierea casei noastre, unde merg Thanh şi Châu. Mulţi dintre profesorii de aici au fost trimişi din Nord şi folosim manuale publicate la Hà Nội. Misiunea noastră este să ştergem urmele vechiului regim. Mamă, sper că fratele Đạt şi fratele Hoàng s-au întors. Te rog să mă anunţi imediat ce ai veşti. Şi, te rog, scrie-mi imediat dacă afli ceva despre fratele Minh. Mă rog pentru întoarcerea lor în siguranţă. Voi încerca să îi caut aici.
Mi-am muşcat buzele. Asta nu era o veste bună. Soră Ngọc, sper că te simţi mai bine. Îmi pare rău că nu am putut să rămân mai mult când am venit în vizită data trecută. Dar vreau să vin în curând, să vorbim ca pe vremuri. Te rog să mă anunţi dacă pot să te ajut cu ceva.
Mămico, când o să-i vezi din nou pe Thanh şi Châu, o să fii surprinsă de cât de experţi au devenit la practicile de autoapărare Loveşte-Împunge-Taie. Eu i-am învăţat, iar asta mi-a adus aminte de minunatele zile petrecute alături de maestrul Ván. Mămico, sper că ai grijă de tine şi că nu munceşti prea mult.
