M-am îngropat în cărţi, încercând să dau uitării dorul şi furia. Trebuia să mă concentrez la învăţătură. Bunica făcea tot posibilul să-mi ofere şansa unei educaţii mai bune, iar eu trebuia să profit de asta. În trei ani, urma să termin liceul şi să dau examen de admitere la facultate.
În august, la cinci luni după întoarcerea mamei mele, am fost selectată să frecventez una dintre cele mai bune şcoli din Hà Nội, Chu Ván An.
Această şcoală avusese norocul să supravieţuiască bombardamentelor. Clădirile ei străvechi se ridicau mândre, cu vedere înspre Lacul de Vest. Din clasă, vedeam pescarii vâslind cu picioarele în bărcile lor din bambus şi trăgând cu mâinile scânteietoarele plase cu peşte. Vedeam femei scufundându-se în apă, dispărând cu totul sub cercurile unduitoare, în căutare de melci.
Noua mea şcoală era mult mai departe de casă, aşa că bunica mi-a cumpărat o bicicletă. Dintre cei cincizeci şi patru de colegi, doar eu şi încă unul aveam biciclete. Ceilalţi erau nevoiţi să meargă pe jos, indiferent cât de departe locuiau.
Colegii mei ştiau că bunica e negustoreasă şi nu voiau să fie văzuţi cu mine în afara şcolii. Nimeni nu venea în vizită.
Nu-mi păsa. Inima mea nu era la şcoală. Era acasă, unde puteam să citesc acele aşa-zise cărţi anticomuniste care fuseseră interzise, dar pe care bunica încă mi le cumpăra. Acasă era un loc al calmului: practicam tehnici de autoapărare cu bunica şi mă jucam cu animalele. Am implorat-o să nu-i vândă pe Pete Negre şi Nas Roz şi ea a găsit o soluţie: au devenit mame, fatând în primul sezon douăzeci şi unu de purceluşi. Am vândut cincisprezece purceluşi, făcând un profit frumuşel.
După ce a mutat patul unchiului Đạt în camera părinţilor mei, bunica a transformat al treilea dormitor în cocină.
— Vedem noi ce facem când se întoarce unchiu-tău, a spus ea.
A venit toamna. Speram ca bunica sà mă ajute să o aduc pe mama acasă, dar ea avea alte planuri. Într-o zi, s-a întors entuziasmată de la muncă.
— Ghici ce, Hương, o să am încă un nepot. Mătuşica ta Hoa e însărcinată, o, nu-mi vine să cred.
— Ce veste minunată, bunico, dar cum ai aflat?
Nici unchiul Sáng, nici mătuşa Hoa nu ne dăduseră vreun semn. Se duseseră o singură dată s-o vadă pe mama.
Bunica mi-a făcut cu ochiul.
— Unul dintre prietenii mei i-a făcut unchiului tău o vizită din partea mea.
S-a apucat de gătit, cântecele vesele i s-au întors pe buze.
Îmi făceam temele, când vocea ei s-a auzit de dincolo de uşă.
— Hương, ajută-mă să-i duc nişte mâncare mătuşicii Hoa.
Am ieşit şi am văzut-o stivuind într-o desagă cutii cu orez lipicios, peşte făcut la grătar şi legume sotate.
— Astea o să-i dea lui Hoa lapte din belşug.
— Nu vreau să merg la ea, bunico. În plus, mâine am un test.
M-am întors cu faţa spre birou.
— O să fie o vizită scurtă.
Vocea bunicii m-a urmărit.
— Te rog... Te duc eu cu bicicleta.
Am dat ochii peste cap. Nu înţelegeam cum poate bunica să fie atât de îngăduitoare cu unchiul Sáng. Ar fi trebuit mai degrabă s-o ajute pe mama.
Când a venit bunica, stăteam în pat şi citeam poezii de Xuân Quỳnh.
— Se pare că cineva a terminat cu pregătirile pentru test.
A zâmbit.
Am mai dat o pagină, simţindu-mă prost că o minţisem în legătură cu testul. Dar afară era foarte cald, iar predicile unchiului Sáng nu-mi miroseau a bine.
— Hương. Bebeluşul e verişorul tău...
— Dacă vrei să le oferi mâncare, fă-o de una singură.
— Nu pot. De asta am nevoie de ajutorul tău.
— De ce să nu poţi? A, mi-am adus aminte.
Mi-am dres vocea, imitând vocea unchiului Sáng.
— Am devenit membru de partid. Mama mea nu poate să fie con buôn.
Bunica a făcut o grimasă.
— Nu-ţi cer multe, asta e singura îndatorire la care o să mă ajuţi.
— Nu mai sunt o bivoliţă mică, sà mă duci de nas. M-am întors la citit, dorindu-mi să pot dispărea în paginile cărţii.
— Hương! Eu nu te-am învăţat să vorbeşti aşa. Trebuie să fii respectuoasă.
— Respectuoasă?
