— Nu-mi vine să cred că ai renunţat la învăţământ ca să devii negustoreasă.
— Calmează-te, fiule. Nu fac nimic rău.
Bunica i-a turnat unchiului meu o ceaşcă de ceai.
— Nimic rău?
Unchiul Sáng s-a dus la bunica. Şi-a apropiat gura de urechea ei.
— Am devenit membru de partid. Mama mea nu poate să fie con buôn.
— A, deci ai intrat în clică, aşa-i? a râs bunica zgomotos. Nu înţeleg de ce ar trebui să-i pese cuiva. Treaba mea e treaba mea. A ta e a ta.
— Nu-i atât de simplu pe cât crezi, a sâsâit unchiul. Tovarăşii mei şi cu mine ne-am riscat vieţile ca să facem dreptate pentru oamenii din ţara asta. Ne-am vărsat sângele pentru ca poporul nostru să se elibereze de invadatori. Să se elibereze de exploatatori şi de burghezi.
În timp ce unchiul meu îşi continua predica, bunica s-a ridicat în picioare şi s-a dus la soba de gătit. A adus pe masă farfurii şi castroane cu mâncare: rulouri de orez la abur, supă cu tăiţei phở, orez lipicios cu lapte de cocos şi terci de peşte. Văzând că e hotărâtă să sărbătorească întoarcerea fiului ei, m-am ridicat s-o ajut.
— ... îmi distrugi şansele de a ajunge într-o poziţie de conducere, mamă, o să mă fac de râs în faţa tovarăşilor mei. Acum n-o să mai pot disciplina pe nimeni, pentru că...
— Pentru că nu poţi să-ţi disciplinezi propria mamă? Bunica şi-a ridicat ochii de la beţigaşele pe care le împărţea.
— Fii serios, Sáng. Nu m-ai mai văzut de ani de zile. Stai jos şi bucură-te de prima noastră masă împreună.
Abia acum s-a oprit unchiul Sáng din vorbit. S-a holbat la mâncare, cu nările dilatate. A întors capul, dar nu suficient de repede. L-am văzut înghiţind în gol.
— Te rog, unchiule Sáng, i-am spus eu. Bunica a gătit toată săptămâna mâncărurile tale preferate, în eventualitatea că o să te întorci acasă.
Unchiul s-a plimbat de câteva ori încolo şi încoace. S-a dus să verifice dacă uşa e închisă şi încuiată. Şi-a lipit urechea de ea, apoi a tras cu ochiul printr-o crăpătură, să se asigure că nu-l spionează nimeni. A aruncat o privire către ferestrele noastre.
S-a apropiat de masă.
— Bine, a şoptit el, doar de data asta şi doar pentru că nu vreau ca micuţa Hương să fie tristă.
S-a năpustit asupra mâncării. A rămas tăcut în timpul mesei, dar când a terminat a scos un râgâit uriaş.
Bunica şi cu mine încă mâncam când s-a ridicat, iar ghetele lui s-au lovit de picioarele mesei. Când a deschis gura, cuvintele i s-au rostogolit parcă de pe limba altcuiva:
— Mămico, dacă mă iubeşti, renunţă la negustorie şi întoarce-te în învăţământ. Nu te mai pot vizita până nu faci asta.
După ce unchiul Sáng a plecat, bunica a părut învinsă. A adunat mâncarea de pe masă şi s-a întors tăcută la piaţă.
Ce anume îl făcuse pe unchiul Sáng să se schimbe atât de mult? Ţinuse întotdeauna la bunica. Ne făcea adesea, mie şi prietenelor mele, animale din hârtie colorată. În timpul Sărbătorii din Mijlocul Toamnei, despica bambus şi făcea diverse lampioane de hârtie: o pisică, un peşte, un tigru, o stea, o floare. Lampioanele pe care mi le-a făcut au câştigat un premiu la Parada Luminii de pe malul Lacului Sabiei Restituite. Deprinsese meşteşugul de la un artizan care avusese grijă de el când ajunsese prima oară la Hà Nội împreună cu bunica.
Când a venit acasă, i-am dat bunicii un pahar cu apă.
— Te simţi bine? Nu-mi vine să cred cât de nemilos a fost unchiul Sáng.
— Propaganda l-a spălat pe creier.
S-a aşezat pe phản.
— Dat fiind ce-a păţit tatăl lui, l-am avertizat despre pericolele politicii. Dar nu vrea să mă asculte. Oamenii spun mưa dầm thấm lâu. „Ploaia blândă şi persistentă intră în pământ mai bine decât o furtună.” Trebuie să am răbdare cu el.
A rotit paharul pe care-l ţinea în mână.
— Cât despre maică-ta, Hương, m-am gândit... că trebuie să facem mai mult efort. Continuă să vorbeşti cu ea. Vocea ta o s-o aducă înapoi printre noi.
— Nu-i pasă, bunico. Nu mai vreau s-o vizitez. M-am ridicat, voiam să scap de problemele mamei. Bunica m-a prins de mână.
— Hương, dacă noi nu putem s-o ajutăm, nimeni nu poate. Promiţi că n-o să renunţi niciodată la ea?
De atunci, ori de câte ori vizitam casa mătuşii Duyên, luam cu mine cărţi pe care să le citesc şi teme de făcut, ca să umplu cu ceva tăcerea dintre mine şi mama.
Câteva săptămâni mai târziu am primit o scrisoare. Eram atât de surprinsă, încât continuam să deschid plicul, să scot bileţelul, să-l citesc, să zâmbesc şi să-l bag înapoi în plic, doar ca să-l deschid iar.
— De la cine e scrisoarea? a întrebat dintr-odată mama, stând la câteva braţe distanţă de mine, ca de obicei.
— Nu ştiu, mămico.
A ridicat din sprâncene.
— Vrei să ştii ce scrie? am întrebat-o şi, fără să aştept un răspuns, mi-am dres vocea.
Dragă Hương, ai observat că a venit vara? Florile phượng îşi aprind torţele pe marginea străzilor.
Visez la ziua în care o să mă pot plimba cu tine pe sub cerul înroşit.
Am ridicat biletul în aer.
