Vorbele caustice ale mamei m-au uimit.
A urmat un moment de linişte.
— Le pasă de tine, fiica mea. Tuturor ne pasă. Cu toţii ne dorim să te faci bine.
— Să mă fac bine?
Mama a izbucnit în râs; avea ochii roşii.
— Dacă aş avea putere ca tine ca tine, cu siguranţă m-aş face bine. Ne-ai lăsat în urmă când ai fugit din nenorocitul ăla de sat, ţii minte?
— Haide, Ngọc. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. N-am avut de ales.
Buzele bunicii au fremătat.
— Ai avut de ales. Toate mamele au de ales!
N-o văzusem niciodată pe mama atât de furioasă.
— Soră Ngọc...
Mătuşica Duyên s-a întins după mâna mamei.
— Nu, nu înţelegi. Dacă mama n-ar fi fugit, poate că toţi fraţii mei ar fi fost acum în viaţă. Thuận e mort. Dạt şi Sáng s-ar putea să nu se mai întoarcă. Fratele Thuận e mort. E mort!
Pe obrajii mamei tremurau lacrimi.
— Îmi pare rău, fata mea, a şoptit bunica. Dă-mi voie să mă revanşez. Spune-mi ce-ar trebui să fac.
— Nu mai poţi face nimic pentru mine acum. Mama şi-a îngropat faţa în mâini.
— Nimic! Sunt terminată. Pângărită şi terminată. Nimeni nu-mi poate reda puritatea.
M-am holbat la mama. Cuvintele ei nu aveau niciun sens pentru mine.
— Ngọc.
Bunica a pus jos castronul şi beţigaşele.
— Probabil că ai trecut prin lucruri îngrozitoare. Dă-mi voie să te ajut...
— Dacă poţi să mă ajuţi, spune-mi cum faci asta. Furia a scânteiat în ochii mamei.
— Spune-mi cum poţi să mergi mai departe. Spune-mi cum poţi să mănânci când trupul lui Thuận e rece şi îngropat sub pământ.
— Ajunge!
Bunica a izbit atât de tare în masă, încât aceasta s-a clătinat.
— Nici nu-ţi poţi închipui cât de dureros e să ai un fiu mort.
— O, ba sigur că pot. Cunosc foarte bine sentimentul şi de asta nu înţeleg cum poţi să stai aici şi să mănânci aşa.
— Nu vă mai certaţi, am ţipat. Opriţi-vă!
Când mătuşica Duyên a venit la mine, stăteam la birou şi plângeam.
— Îmi pare rău că am stârnit emoţii negative. Mama ta... are nevoie de timp.
— Ce s-a întâmplat cu ea, mătuşico? Ce ţi-a povestit? Mătuşica Duyên mi-a şters lacrimile cu dosul palmei.
— Într-o bună zi o să înţelegi, draga mea... Ce pot să spun e că, în calitate de medic, mama ta a salvat multe vieţi. A lucrat la clinici improvizate de-a lungul drumului Ho Chí Minh. A operat soldaţi, uneori fără ajutorul calmantelor. Peste tot pe unde a umblat, a încercat să dea de tatăl şi de unchii tăi, dar în zadar.
— Ce altceva ţi-a mai spus? Ce a transformat-o într-un om atât de oribil?
— O, Hương, războiul... e mai rău decât ne-am putea vreodată închipui.
— A omorât pe cineva?
— Ce? De ce ai spus asta?
— În somn, plângea după un bebeluş, o dată a spus că l-a omorât.
— Nu... a fost doar un coşmar. Mătuşica Duyên a scuturat din cap.
— Crede-mă, mama ta e un om bun.
— Ai vorbit ore întregi cu ea. Te rog, spune-mi ce ţi-a mai zis.
