— Hùng oi, con oi! se tânguia ea.
Mi s-au tăiat picioarele.
Việt m-a apucat de braţ şi m-a tras după el. Ne-am năpustit în dormitor. În strânsoarea doamnei TÚ, Hùng era cuprins de convulsii violente. Avea ochii daţi peste cap. Făcea spume la gură.
— Liniştiţi-vă, doamnelor, femeie! Nu mai ţipaţi. Domnul Nguyên i-a poruncit lui Việt să-i desfacă hainele lui Hùng. L-am ţinut ca să nu se rănească sau să cadă din pat.
Vindecătorul i-a verificat respiraţia, ochii şi pieptul. A apucat mâna lui Hùng, a întors-o cu palma în sus şi i-a luat pulsul. Printre lacrimi, am văzut că face ochii mari.
— Otravă. Nu atingeţi spuma, a strigat el. Faceţi-l să vomite. Întoarceţi-l!
S-a grăbit să-şi înfăşoare mâna într-o pânză.
— Doamnă TÚ, mergeţi să vă spălaţi pe mâini cu săpun. Aduceţi-mi nişte apă caldă.
Việt şi cu mine l-am întors pe Hùng pe burtă, înclinându-i capul spre podea. Vindecătorul i-a deschis gura, încercând să-l facă să vomite. Fără cine ştie ce rezultat.
Doamna TÚ s-a întors în grabă cu un urcior cu apă. L-am întors pe Hùng pe spate. I-am şters gura şi l-am mângâiat cu vocea mea. Convulsiile începeau să scadă în intensitate, dar îl simţeam moleşit. A încetat să-şi mai dea ochii peste cap şi în privirea lui am surprins un licăr de disperare.
— Rezistă, anh Hùng. Uită-te la mine. Vorbeşte-mi! i-am poruncit, dar el nu mi-a răspuns.
Ochii i se închideau.
— Domnule Nguyên, vă rog... l-am implorat. Vindecătorul a deschis cutia de lemn, a pus câteva linguri de pudră într-un castron şi le-a amestecat cu apă.
L-am ridicat pe Hùng în capul oaselor. Domnul Nguyên i-a dat amestecul, dar acesta i-a curs din gură. Hùng nu mai putea să înghită. Nu mai putea să reacţioneze.
Înfaşurându-ne mâinile în pânză, i-am deschis gura, încercând să-l forţăm să înghită medicamentul, dar n-a mers. Domnul Nguyên a clătinat din cap.
— Îmi pare rău, Diệu Lan. Mi-e teamă că am ajuns prea târziu.
M-am lăsat în genunchi.
— Vă rog să-l salvaţi, domnule Nguyên. Vă implor! Cu o privire mâhnită, vindecătorul m-a ajutat să mă ridic în picioare.
— Otrava pe care a luat-o Hùng e prea puternică.
— Nu! Vă rog să-l salvaţi. Salvaţi-l!
Mi-am culcat obrazul pe inima lui Hùng. Dar nu se auzea nimic. Era tăcută ca o bucată de hârtie de pe care fuseseră şterse toate cuvintele.
Când s-a întors, Cống era îndurerat şi furios. S-a bătut cu pumnul în piept, vorbind despre răzbunare. I-a găsit pe oamenii care au fost cu Hùng la întâlnire. Au negat orice responsabilitate şi l-au ameninţat pe Công cu închisoarea dacă nu încetează cu acuzaţiile. Ar fi trebuit să merg mai departe cu căutările, Guava. Ar fi trebuit să încerc să-l găsesc pe cel care l-a omorât pe bunicul şi să-l aduc în faţa instanţei, dar am fost o laşă. Îmi făceam griji pentru siguranţa lui Công şi a copiilor mei.
Dar Công era încăpăţânat. S-a dus la autorităţi. A trebuit să-l însoţesc, ca să mă asigur că n-o să-l aresteze.
— Nu l-a omorât nimeni pe cumnatul tău, i-a spus un funcţionar lui Công, cercetându-mă. Poate că s-a sinucis.
— Vindecătorul Nguyên e nebun, a mârâit un alt funcţionar. Ce dovezi ai? Dacă nu te potoleşti, o să vă băgăm la închisoare şi pe tine, şi pe vindecătorul tău nebun. Defăimarea Partidului este o infracţiune gravă.
L-am implorat pe Công să plecăm acasă. Ştiam că nu e adevărat că Hùng se sinucisese. Ne iubea, Guava, şi îşi iubea viaţa.
Curând, am auzit multe zvonuri despre Việt Minh, care se descotorosea de membrii săi anticomunişti, precum şi de intelectuali şi de bogaţi. Partidul trebuia să aparţină ţăranilor şi muncitorilor, nu unor membri ai burgheziei, ca Hùng.
Nu ştiu dacă aceste zvonuri erau adevărate, dar ce ştiu e că politica e la fel de murdară ca un canal. Nu mai vreau să mă apropii niciodată de ea.
Nici nu pot să-ţi spun cât de afectaţi am fost de moartea bunicului tău. Unchiul tău Minh, care pe atunci avea şaptesprezece ani, îi fusese foarte apropiat. La fel şi mama ta, unchiul Đạt, unchiul Thuận şi mătuşica Hạnh. Sáng era singurul care nu ştia ce se întâmplă. Avea doar patru luni. Trebuia să fiu puternică pentru copiii mei, însă multă vreme după aceea m-am simţit ca o scoică spartă. Acum ştiu că dragostea adevărată e un lucru rar şi, odată ce ne găsim dragostea adevărată, trebuie s-o păstrăm. Aş fi vrut să-i fi spus mai des lui Hùng, pe când era în viaţă, că-l iubesc.
Công a jurat să nu se mai amestece în politică şi să nu mai susţină niciodată guvernul. Şi-a redirecţionat energia către afacerea noastră de familie, care a prosperat sub conducerea lui. Şi-a transmis mai departe abilităţile lui Minh şi ei doi petreceau mult timp împreună. Munceam cu toţii pe brânci şi am reuşit să angajăm mână de lucru suplimentară. Câmpurile noastre au continuat să producă recolte bogate, iar grajdurile erau pline de vite. Am crezut că o să ne punem pe picioare. Eram convinsă că avusesem parte de suficient de mult ghinion şi că Cerurile o să ne cruţe de alte necazuri. Dar greşeam.
În octombrie 1955, la doar şapte luni de la înmormântarea bunicului tău, peste capetele noastre s-a mai prăbuşit o nenorocire.
— Diệu Lan, poţi să păstrezi un secret? m-a întrebat doamna TÚ în bucătărie, în timp ce deşertam carne de rac mărunţită într-o oală de lut plină de terci de orez.
Mâncare pentru Sáng. Tocmai mă întorsesem de pe câmp şi voiam să-l hrănesc, înainte de a lua prânzul. Una dintre prietenele mamei împlinea şaptezeci de ani şi mă invitase să trec pe la ea.
— Ce secret, mătuşico?
— O ţii minte pe Thương? mi-a şoptit doamna TÚ. A lucrat ca bucătăreasă pentru familia Dinh. M-am întâlnit cu ea azi-dimineaţă, la piaţă. Mi-a spus că familia Dinh a plecat. Încearcă să treacă peste graniţă, ca să ajungă în Sud.
Ce ciudat, m-am gândit. Sudul fusese separat de noi cu mai bine de un an în urmă, în iunie 1954, de ceva care se numea Conferinţa de la Geneva. Comuniştii controlau Nordul, dar în Sud la conducere se afla Ngô Đình Diệm, sprijinit de francezi şi americani. Majoritatea celor care lucraseră pentru francezi sau erau catolici se mutaseră în Sud. Din câte ştiam, familia Đinh îi ura pe francezi. Nu erau catolici. După Marea Foamete prosperaseră şi deveniseră cel mai bogat clan din satul Vinh Phúc. Pe lângă asta, graniţa Nord-Sud fusese deja închisă. Cum ar fi putut să ajungă în Sud?
Doamna TÚ s-a tras mai aproape de mine. Şi-a coborât şi mai mult vocea.
— Diệu Lan, cred că ar trebui să auzi asta. Hương mi-a zis că doamna Dinh i-a povestit că au început comuniştii o treabă nebunească, numită Reforma Agrară. Ţăranii fără pământ sunt încurajaţi să se ridice împotriva proprietarilor. De asta a plecat familia Đinh.
Am mijit ochii printr-o perdea de fum, scoţând terciul într-un castron.
— Am auzit de Reforma Agrară, mătuşico, dar n-avem de ce să ne facem griji. Ţii minte cât orez, argint şi aur am donat Việt Minh-ului?
