Bărbatul a făcut o pauză, uitându-se la noi.
— Acest moşier malefic a fost executat, împuşcat în cap. Fiica lui a primit o parte mare din pământurile lui, drept despăgubire pentru suferinţa ei.
S-a întors către doamna TÚ şi lucrători, scrâşnind fiecare cuvânt printre dinţi.
— Haideţi, nu vă temeţi. Oamenii ăştia, familia Trần, nu puteau să se îmbogăţească din nimic. Uitaţi-vă la casa lor mare, la grădina lor mare, la câmpurile şi vitele lor. Trebuie să fi profitat de pe urma sângelui şi sudorii cuiva.
— Eu ştiu că ei muncesc din greu, s-a tânguit doamna TÚ.
Lângă ea, domnul LỘC, cel mai în vârstă lucrător, îşi udase pantalonii.
— Soţul şi copiii mei au murit într-un incendiu, a spus doamna TÚ. Familia Trần a avut grijă de mine. Mi-au salvat viaţa. Acum sunt familia mea.
— Luaţi-o de aici, e inutilă.
Funcţionarul a clătinat din cap. Doamna TÚ a fost ridicată şi îndepărtată. A alergat spre copii.
După aceea funcţionarul s-a întors către cei şapte bărbaţi care şedeau pe scaune.
— E timpul să alegeţi, fraţilor. Continuaţi să staţi aici ca nişte idioţi sau îi condamnaţi şi primiţi o parte din proprietăţile lor. Am venit să vă ajutăm, nu înţelegeţi? Suntem aici ca să ştergem nedreptăţile pe care le-au săvârşit împotriva voastră.
Thông, unul dintre lucrătorii mai tineri, a ridicat capul şi ne-a cercetat feţele.
— Ne-au exploatat!
A sărit în picioare.
— Suntem săraci, iar ei sunt bogaţi.
Mulţimea a ovaţionat şi a ridicat pumnii în aer.
— Ne-au obligat să muncim până târziu. Nu ne-au plătit suficient. S-au asigurat că o să rămânem săraci, ca să continuăm să muncim pentru ei, a strigat Thông.
Mulţimea răcnea.
— Toate aceste bogăţii ne aparţin, fraţilor! Thông s-a uitat la bărbaţii care mai erau acolo.
— E dreptul nostru să luăm înapoi roadele muncii noastre.
— Nu, nu-i adevărat!
Domnul Thanh s-a ridicat în picioare.
— Familia Trần mi-a hrănit familia în timpul Marii Foamete. Au ajutat atât de multă lume când toată lumea murea de foame.
S-a întors către mulţime.
— Tu, tu şi tu.
A arătat către feţele celor din faţa lui.
— V-am văzut aici, primind de la ei orez. V-am auzit spunându-i doamnei Trần că o să-i rămâneţi recunoscători toată viaţa.
Vocea i s-a transformat într-un răcnet.
— Oricare dintre voi, vorbiţi dacă familia asta a încercat să vă salveze în timpul Marii Foamete. Mulţimea a amuţit. Până şi copiii mei au încetat să plângă.
Domnul Thanh s-a întors către Thông.
— Dừng ăn cháo đái bát. „Nu mânca terci ca apoi să te pişi în bol.”
— Ajunge! i-a strigat funcţionarul în faţă domnului Thanh. Te-au spălat pe creier mai mult decât pe oricare altul.
— Jos cu ticăloşii de moşieri!
De data asta, strigătele şi răpăitul tobelor au fost mai slabe.
— Moşieri bogaţi, cât de vicleni sunteţi. Funcţionarul a tuşit şi a scuipat pe jos.
— Ei bine, nu pot scăpa basma curată, o să dispunem organizarea unui tribunal public împotriva lor.
Tobele au răpăit mai tare.
— O să împărţim proprietăţile. Fermierii fără pământ o să-şi primească partea, a zbierat funcţionarul şi mulţimea a zbierat împreună cu el.
— Vă rog, luaţi tot ce vreţi! a strigat Công. Denunţaţi-mă, dacă trebuie, dar daţi-le drumul surorii mele şi fiului ei. Vă rog, daţi-le drumul! Vă implor! Daţi-le drumul!
Un alt bărbat, care avea de asemenea pielea feţei netăbăcită, i-a şoptit ceva funcţionarului, care a dat din cap.
