— Trebuie să plecaţi, a spus doamna TÚ.
— Mătuşico, dar Minh ar putea să se întoarcă în căutarea noastră, am spus.
— A fugit departe, Diệu Lan, mi-a şoptit doamna TÚ la ureche. Dacă rămâneţi aici, o să muriţi. Vă implor. Mi-a întors spatele.
— Copii, ţineţi minte ce am stabilit? Târâţi-vă câte unul pe rând. Ţineţi-vă de glezna celui din faţă.
— Da, bunico.
— Paznicii sunt afară. Să nu vorbiţi acolo.
Doamna Tú m-a apucat cu ambele mâini. Mi l-a legat pe Sáng la piept cu o bucată de pânză.
— Diệu Lan, du-i pe copii prin spărtura secretă din gardul din spate, ca să ajungeţi pe parcela mea. Iar de acolo, fugiţi.
— Nu vii cu noi, mătuşico?
Am simţit că mi se pune un nod în gât.
Degetele ei mi-au şters cu blândeţe lacrimile.
— Dacă nu rămâne nimeni aici, o să dea foc casei, o să spargă altarul familiei. Trebuie să rămân. Să păzesc mormintele părinţilor voştri.
— Bunică TÚ, bunică TÚ.
Copiii au început să plângă.
— Sst, o să ne audă.
Doamna TÚ şi-a tras nasul.
— O să o revedeţi cu toţii pe bunica în curând. Fiţi puternici şi ajutaţi-o pe mămica. Întoarceţi-vă la mine când se liniştesc lucrurile.
— Dar, mătuşico, cum o să-l găsim pe Minh? am întrebat-o.
Salvatoarea mea mi-a mângâiat faţa.
— Cerurile îţi vor lumina calea, ca voi doi să vă regăsiţi, Diệu Lan. Încearcă să-ţi accepţi soarta, copilul meu.
Şi-a retras mâinile.
— Dạt, tu eşti acum băiatul cel mai mare. Ai grijă de fraţii tăi. Ai grijă de desaga asta cu mâncare.
— Da, bunico.
Dạt plângea.
Întunericul a fost de partea noastră în timp ce ne-am târât prin grădina din spate şi prin gard. Întunericul ne-a ţinut în gura lui când fugeam prin plantaţiile de orez, traversând mai multe pâraie pentru a ajunge în următorul cătun.
Fugeam îngroziţi.
CĂLĂTORIA SPRE SUD
HÀ NỘI, 1975
Când m-am trezit, era beznă. Bunica sforăia lângă mine. Am orbecăit în jur, am găsit pasărea Sơn ca şi am strâns-o în mâini. Am rămas multă vreme aşa, gândindu-mă la încercările grele prin care trebuie să treacă fiecare membru al familiei mele. Dacă aş fi putut să-mi pun o dorinţă, nu mi-aş fi dorit nimic extravagant, doar o zi normală în care să fim cu toţii împreună ca o familie; o zi în care să putem găti, mânca, vorbi şi râde. Mă întrebam câţi oameni din lumea întreagă au parte de o astfel de zi normală şi nu ştiu cât de specială şi de sfântă este.
Dându-mi seama că nu mai pot dormi, am ridicat plasa de ţânţari, m-am furişat spre uşa de la dormitor şi am închis-o în urma mea. În bucătărie, am fost surprinsă de vederea unei umbre.
— Unchiule Đạt, am şoptit, nu poţi să dormi?
— Nu, mi-a răspuns şoptind.
Am pus pasărea pe masă, am aprins o lampă cu ulei şi am adus câte un pahar cu apă pentru amândoi. Aşezat în cărucior, unchiul arăta ca un bătrânel stafidit. Avea însă doar treizeci şi patru de ani.
— Vrei să te întorci în pat, unchiule? Pot să te ajut. A clătinat din cap.
— În ultimul timp nu prea pot să dorm.
— Cum aşa?
M-am aşezat lângă el, împingându-i paharul în mână.
— Coşmaruri şi lucruri din astea, ştii.
A luat o înghiţitură.
— Dar nu-ţi face griji pentru mine. Întoarce-te în pat.