— Luaţi-i pe ăştia doi!
A arătat spre Công şi Minh.
— Staţi cu ochii pe femeia asta afurisită.
A arătat spre mine.
— O să ne întoarcem după ea. N-o lăsaţi să scape!
— Nu! a răcnit Công. Minh e doar un copil. Nu ştie nimic.
— Vă rog, vă implor. Nu-i luaţi pe fratele şi pe fiul meu, vă rog.
Am făcut o plecăciune în faţa mulţimii. Funcţionarul a făcut un gest. Mai mulţi bărbaţi s-au aplecat şi i-au ridicat pe Công şi pe Minh. Fratele meu s-a întors să-mi arunce o privire, sânge şi lacrimi îi şiroiau pe chip.
— Nu-ţi face griji, sora mea, o să ne întoarcem curând. N-am făcut nimic rău. Doar să ai grijă de tine şi de copii...
— Mămico!
Minh se zbatea să se elibereze.
Am încercat să mă ridic şi să fug după ei, dar am fost înşfăcată de mâini puternice. Într-o clipită, fiul şi fratele meu au dispărut după gardul curţii.
Licuricii planau în aer. Păreau ochii aprinşi ai unor diavoli care puseseră stăpânire pe lume. Am clipit, dar întunericul era prea adânc ca să pot vedea. M-am zbătut, dar funiile cu care îmi fuseseră legate mâinile şi picioarele erau prea rezistente. Am încercat să plâng, dar nu mai aveam lacrimi. Cu câte ore în urmă s-a întors mulţimea, speriindu-mă cu strigătele lor? Dar au ignorat-o pe femeia neputincioasă legată de trunchiul gros al unui copac na. Au dat năvală în grajdurile vitelor, luându-ne vacile, bivolii, porcii şi găinile. S-au îmbulzit în casă, luând cu ei canapeaua, scaunele, paturile şi dulapurile. Eu şi fratele meu le cumpăraserăm cu sudoarea frunţii noastre. Am studiat feţele mulţimii.
Îi cunoşteam pe toţi: fermierii de la noi din sat. Din cei şapte muncitori ai noştri, s-a întors doar Thông – cel care ne denunţase. Mi-a evitat privirea.
Cu câte ore în urmă fusese aprins un foc în curtea din faţă? Mulţimea a ovaţionat, scoţându-ne cărţile afară, rupându-le şi aruncându-le în flăcările puternice. Comorile mele literare au fost numite rămăşiţe ale sistemului feudal. Pagoda noastră sătească a fost la rândul ei incendiată, coloane de foc urcau, răsucindu-se spre cer. Locul nostru sacru de rugăciune s-a dus şi el.
Cu câte ore în urmă am auzit pentru ultima oare plânsetele copiilor mei? Au fost îngrămădiţi în casă, ca nişte animale. Doamna TÚ era cu ei. Avea oare să ne abandoneze ca toţi ceilalţi?
Toată după-amiaza şi seara am rămas legată de trunchiul copacului. Ca să se asigure că nici eu, nici copiii nu putem evada, în faţa porţii noastre a fost postat un paznic înarmat, iar un altul în faţa uşii de la intrare. La început, i-am văzut fumând şi le-am auzit înjurăturile. Dar, între timp, lucrurile se liniştiseră. Poate că adormiseră.
— Mẹ ơi, cha ơi, anh Hùng ơi, chị Trinh ơi. Mă rugam în tăcere ca spiritele mamei, tatălui, soţului şi cumnatei mele să se întoarcă şi să mă ajute să-i salvez pe Công şi pe Minh.
Eram îngrozită, dar în acelaşi timp foarte furioasă pe mine însămi. Dacă n-aş fi fost atât de naivă, poate că am fi avut timp să scăpăm. Dacă n-aş fi fost atât de implicată în noul sezon de semănat, poate că aş fi aflat câte ceva despre planul secret de a ne pedepsi. S-a auzit un pârâit. Am ciulit urechile. Trosnetul frunzelor uscate, strivite sub picioarele goale. Inima îmi bătea cu putere.
— Diệu Lan.
Vocea blândă a doamnei TÚ.
— Sunt aici, mătuşico.
Am simţit-o pe salvatoarea mea furişându-se spre mine pe întuneric, apoi respiraţia ei caldă în urechi.
— La-ţi copiii! Pleacă acum!
Mâini delicate s-au întins după ale mele. Metalul rece mi-a atins pielea, o pereche de foarfece m-a eliberat din strânsoarea funiilor.
Doamna TÚ m-a cuprins. Tremuram una în braţele celeilalte.
— Mătuşico, nu pot să plec. Minh şi fratele Công...
— Diệu Lan...
Din ochi îi curgeau lacrimi fierbinţi pe faţa mea.
— Domnul Hải ne-a trimis un mesaj. L-au omorât pe Công. Trebuie să pleci acum. Altfel o să păţeşti la fel.
— Nu!
Doamna TÚ şi-a lipit palmele peste gura mea. Am scuturat din cap. Fratele meu nu avea cum să fie mort. Era lângă mine, chiar în dimineaţa aceea, vorbind şi râzând. N-ar fi făcut rău nimănui, niciodată. Nimeni n-ar fi trebuit să-i facă rău.
— Diệu Lan, fugi înainte să se afle despre Minh. A evadat.
Am gemut. Chiar şi în mijlocul amărăciunii mele, am simţit un moment de jubilare.
Doamna TÚ m-a tras de braţ. Ne-am târât peste frunzele moarte, peste pământul umed şi legumele ude de rouă. Ne-am lovit de crengile joase ale copacilor, dar am continuat să mergem.
— Vine mămica.
— Tu eşti, mămico?
M-am bucurat la auzul acestor şoapte. Am dibuit cu mâna o uşă întredeschisă. M-am strecurat în bucătărie şi, bâjbâind prin întuneric, am atins feţele plânse ale lui Ngọc, Đạt, Thuận şi Hạnh. I-am îmbrăţişat, dorindu-mi să se contopească cu trupul meu, ca să nu ne mai despărţim niciodată.
— Unde e micuţul Sáng?
— Aici. Doarme, mămico, a spus Ngọc, iar eu m-am apropiat să simt căldura fiului meu.
