— Nici eu nu pot să dorm... Unchiule Dạt... Mulţumesc că m-ai salvat aseară.
Gardianul îndesat venise pe la noi. Era atât de arogant, se aşteptase să ies cu el. Nu a avut nicio şansă, fiindcă unchiul meu a fost acolo să-l înfrunte în locul meu.
— Cred că l-am speriat de moarte, nu? a chicotit unchiul Đạt. Pun pariu că nu se mai întoarce.
— Mă bucur, am zâmbit. Dar te rog să ai grijă, unchiule. Bunica a zis că oamenii care îndrăznesc să se împotrivească autorităţilor sunt băgaţi la închisoare...
— Tipul ăla şi autorităţile? Nici vorbă. E doar un dobitoc care încearcă să sperie oamenii. Scuză-mi limbajul vulgar.
Unchiul a scuturat din cap.
— N-ar îndrăzni să se atingă de mine. Noi, veteranii cu gura mare.
Mi-am băut apa încet, încercând să-mi fac ordine în talmeş-balmeşul din cap.
— Unchiule, după ce tata ţi-a dat pasărea, nu l-ai mai revăzut? N-ai mai aflat nimic despre el?
— Nu, îmi pare rău, Hương. Frontul era întins, ştii. N-am dat nici de Thuận, de Sáng sau de mama ta.
— Sunt sigură că mămica şi unchiul Sáng o să vină mâine să te viziteze, o să fie atât de fericiţi că te-ai întors în sfârşit acasă.
— Fericiţi? Crezi că o să fie fericiţi să mă vadă aşa?
— Lucrurile o să se îndrepte, unchiule.
A râs, iar râsul lui era unul dintre cele mai triste sunete pe care le auzisem vreodată.
— Luni de zile m-am gândit... că n-ar trebui să mă întorc deloc acasă. Că n-aş putea să dau ochii cu prietenii şi cu familia mea în halul ăsta, că n-aş putea să-i împovărez pe cei pe care-i iubesc.
A ridicat privirea spre fereastră, deasupra căreia atârna o felie de lună, suspendată pe cerul negru.
— Te rog, unchiule.
Mă luptam cu lacrimile.
— O să avem grijă de tine.
S-a cocoşat în cărucior.
— Unchiule, speram doar... că o să-mi povesteşti despre călătoria ta în Sud şi despre cum te-ai întâlnit cu tata.
— Acum?
A aruncat o privire la ceas, care arăta ora două noaptea.
— E o poveste lungă. Nu trebuie să mergi la şcoală mâine?
— Te rog, unchiule. Am aşteptat atâta vreme să primesc veşti despre tata. Simt nevoia să-mi imaginez cum a fost pentru el.
— Am nevoie de ceva de băut.
Unchiul Đạt s-a uitat la dulap.
— Păcat că am golit toată sticla aseară.
— Ei, aşteaptă un pic.
Am sărit în picioare. Cotrobăind prin dulap, am ridicat sticla, acum plină.
— A cumpărat-o bunica aseară... după ce te-ai dus la culcare.
Am chicotit.
— A ştiut că s-ar putea să ai nevoie de ea.
— Bătrâna mea mămică, a chicotit unchiul. E o fiinţă specială.
Unchiul Đạt a ignorat ceaşca pe care i-am adus-o şi a băut direct din sticlă. A stat multă vreme cu capul plecat. Apoi a început să vorbească. Acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de greu trebuie să-i fi fost să scoată la suprafaţă acele amintiri, încercând să-şi ajute nepoata care-şi căuta tatăl în călătoria unchiului ei spre Sud.
— Da, când a început totul, tu erai doar o fetiţă, a spus el. În 1968 a venit un ordin urgent de încorporare pentru toţi bărbaţii. Bunica a făcut tot ce a putut ca să ne împiedice să plecăm, dar n-aveam încotro. Sáng avea doar paisprezece ani atunci, aşa că n-a trebuit să se ducă, dar tatăl tău, Thuận şi cu mine am fost recrutaţi. Ne-au dus într-o tabără de instrucţie de pe muntele Ba Vi. Fiecare dintre noi avea un rucsac care trebuia umplut cu pietre. Fiecare rucsac trebuia să aibă o greutate de cel puţin douăzeci de kilograme. Am petrecut săptămâni la rând căţărându-ne pe munte cu rucsacul. Sus şi jos, jos şi sus, în fiecare zi. Am exersat căţăratul şi pe timpul nopţii. Habar n-aveam că ne pregătim pentru cel mai greu drum al vieţii noastre.
Unchiul Đạt a dat din cap.
— Trebuia să ajungem pe front, aflat la peste o mie de kilometri depărtare. Misiunea noastră era să-i nimicim pe americani şi pe aliaţii lor, armata Vietnamului de Sud. Nu ştiusem asta, dar ţări precum Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă şi Thailanda trimiseseră şi ele soldaţi să lupte alături de americani.
M-am înfiorat.
— Trebuie să-ţi fi fost frică, nu-i aşa, unchiule?
