— Dar ştiam că încă nu se terminase. Americanilor le plăcea să bombardeze masiv cu avioanele lor B-52. Al doilea atac avea să urmeze curând. Tânjeam după siguranţa adăpostului meu de tip fagure de miere, în care stătusem mai devreme. „Mă întorc la locul meu”, am strigat. „Tovarăşe Thành, vino cu mine!” „Nu, du-te singur.” Vocea lui Thành tremura. Nu voia să rişte să fie aruncat în aer în timp ce alerga la suprafaţă. Doi camarazi m-au urmat, dar Thành a rămas în urmă. Pământul era presărat cu pietre, crengi de bambus şi bucăţi delicioase de carne de porc, pe care le preparaserăm, dar nu mai avuseserăm timp să le mâncăm. Abia vedeam pe unde merg. În cele din urmă, mi-am găsit adăpostul şi am sărit în el. Ceilalţi doi au alergat spre ale lor. Curând, a început a doua repriză de bombardamente. Mai târziu, când s-a lăsat liniştea peste pădurea de bambus, compania mea s-a adunat. Bombele aruncate din avioanele B-52 îi omorâseră pe jumătate dintre noi. În seara aceea au murit treizeci şi şase de oameni, inclusiv patru cu care împărţisem adăpostul comun. Unii dintre ei erau atât de striviţi, încât erau de nerecunoscut. Doar pe Thành am reuşit să-l recunosc după brăţara din mărgele. Pe drum îngropasem deja mulţi camarazi, dar noaptea aia a fost cea mai grea. Trupuri desfigurate şi membre de nerecunoscut... Treizeci şi şase de oameni într-o groapă comună nemarcată... Sufeream pentru familia prietenului meu cel mai bun, un băiat atât de timid, încât nu avusese încă ocazia să ţină o fată de mână. N-au curs lacrimi de rămas-bun. Ne era interzis să ne arătăm tristeţea. Singura emoţie pe care o puteam exprima era ura faţă de duşman.
Unchiul şi-a strâns pumnul.
— Eu ţineam pasărea Son ca în mână.
După o vreme, unchiul Đạt a vorbit iar.
— În timp ce ne îndepărtam de locul ăla, deasupra capetelor noastre a bubuit un tunet. Fulgerele au sfâşiat cerul negru. Ploaia m-a pedepsit cu loviturile ei reci de bici. Pentru prima dată în mulţi ani, mi-am îngăduit să plâng, fiindcă ploaia îmi putea ascunde suferinţa. Odată cu tunetul, am putut să-mi lovesc pieptul cu pumnii şi să urlu. Mă uram pentru faptul că nu-l trăsesem pe Thành după mine când fugisem din adăpostul comun. Aş fi putut să-l salvez. Voiam să-i spun unchiului să nu se învinovăţească, dar mi-a fost teamă să-i întrerup gândurile. Poate că era mai bine să-şi descâlcească de unul singur sentimentele, spunând lucrurile cu voce tare, ca să poată să înţeleagă ce a însemnat să fie viu şi mort în acelaşi timp.
— Hương, de când m-am întors în Hà Nội m-am tot gândit la familia lui Thành... Trebuie să-i vizitez. Vreau să le spun ce om deosebit a fost, dar mi-e teamă că o să mă întrebe unde e îngropat. Nu pot să-mi amintesc nici de-al naibii... Pădurea de bambus era enormă, iar noi n-am ridicat pietre funerare. Soldaţii din Nord pe care îi văzusem putrezind în păduri, pe drumuri, pe poteci, plutind în pâraie şi în râuri n-aveau plăcuţe cu nume. Aş fi putut să devin cu uşurinţă unul din acele cadavre anonime, jur. Odată, mi-am scris numele, data naşterii şi adresa pe o bucată de hârtie, am îndesat-o într-o sticluţă în care îmi ţineam penicilina şi am purtat-o în buzunarul de la pantaloni. Ştii, eram hotărât să nu devin un cadavru anonim, dar, când am traversat râul, curenţii puternici au luat sticluţa cu ei. Pasărea Sơn ca a rămas însă în buzunarul de la piept. Mi-a adus un noroc incredibil. Până când, într-una din ultimele zile ale războiului, am călcat pe o mină antipersonal. Totul s-a făcut negru în jur. M-am trezit într-o clinică medicală. Când m-am uitat în jos şi mi-am văzut cioturile, mi-am dorit să fi murit. La ce e bun un bărbat fără picioarele lui? La ce e bun un bărbat care trebuie să se bazeze pe alţii pentru a fi hrănit?
Unchiul Dạt a luat sticla cu băutură şi a golit-o. Şi-a şters gura cu dosul palmei, izbind sticla goală de masă.
— Îmi pare rău, unchiule. Îmi pare foarte rău. Unchiul Dạt s-a întors spre mine cu chipul scăldat de lacrimi.
— Şi mie îmi pare rău, Hương. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tatăl tău, dar ştiu că, oriunde ar fi, te iubeşte foarte, foarte mult.
DRUMUL PE JOS
NGHỆ AN-THANH
HÓA, 1955
Guava, vreau să înţelegi de ce nu ţi-am povestit până acum despre bunicul tău, despre unchiul Công şi despre unchiul Minh. În manualele tale n-o să găseşti nimic despre Reforma Agrară, nici despre luptele interne din Việt Minh, o parte a istoriei ţării noastre a fost ştearsă, odată cu vieţile a nenumăraţi oameni. Ne este interzis să vorbim despre evenimente care fac referire la greşelile din trecut sau la fărădelegile celor aflaţi la putere, căci ei îşi arogă dreptul de a rescrie istoria. Dar eşti destul de mare să ştii că istoria o să se scrie singură în memoria oamenilor şi, atâta vreme cât aceste amintiri continuă să fie vii, putem spera că vom reuşi să facem mai mult.
Aşadar ce s-a întâmplat în ziua aceea în care am fugit din satul strămoşilor noştri?...
O picătură rece mi s-a împrăştiat pe frunte. Am deschis ochii şi mi-am dat seama că stau întinsă pe iarba îmbibată de rouă. Cei cinci copii ai mei erau culcaţi în jurul meu, ghemuiţi unul într-altul. Privindu-le chipurile inocente, mi s-a strâns stomacul. Fratele meu era mort. Cei care-l omorâseră voiau să ne dezrădăcineze şi să şteargă familia noastră de pe faţa pământului. Nu puteam să las una ca asta să se întâmple. Trebuia să continui să duc mai departe torţa vieţii fratelui meu şi, într-o bună zi, să fac dreptate pentru moartea lui.
Am cercetat împrejurimile, sperând să-l zăresc pe Minh, dar nici urmă de el. Orezul tânăr îşi desfăşura covoarele verzi. Orizontul era punctat de pâlcuri de copaci şi sate îndepărtate. În apropiere ţâşnea un pârâiaş.
Ceva nu părea în ordine. Fermierii din acea zonă erau cunoscuţi ca fiind harnici, ajungând întotdeauna pe câmp înainte de răsăritul soarelui. În dimineaţa aceea, cu toate că soarele era deja sus, câmpurile erau goale. Probabil că Reforma Agrară îi forţase pe oameni să-şi abandoneze munca. Cu o seară înainte fugiserăm ca să ne salvăm vieţile. Auziserăm ţipete şi plânsete dinspre satele pe lângă care treceam. Torţele şi flăcările care aprindeau linia orizontului arătau ca limbile unor demoni. Am fugit, ne-am împiedicat, ne-am ridicat şi am continuat să mergem, până când picioarele noastre au cedat şi ne-am prăbuşit pe acel petic de iarbă.
Acum, foamea mă atrăgea spre sunetul apei. Am îngenuncheat, mi-am băgat faţa în pârâu şi am băut; îmi zvâcneau picioarele de durere. Fusesem smulsă atât de brusc şi nu aveam încălţări în picioare. Ţepii mi se împlântaseră adânc în pielea tălpilor. Din fericire, toţi copiii, cu excepţia lui Sáng, aveau sandale.
Pe malul pârâului se afla un bananier sălbatic, dar nu avea fructe. Am căutat, dar nu era nici urmă de cartofi dulci, manioc ori alte legume prin preajmă. Mi-am adus aminte din timpul Marii Foamete că bananierul ne poate ţine totuşi în viaţă: descojindu-i straturile exterioare, am dat peste miezul alb. Mâncare pentru copiii mei.
Ceva s-a mişcat. Un crab de nămol de mărimea palmei mele. S-a urcat pe un bolovan ca să stea la soare. M-am apropiat, silenţioasă ca o pisică, l-am prins şi l-am rupt în bucăţi.
În timp ce Sáng sugea înfometat, am desfăcut pânza pe care ne-o dăduse doamna TÚ. O grămadă de banane, trei fructe na coapte şi un pumn de dulciuri din seminţe de susan. Parfumul lor înflorea, asemenea iubirii pe care ne-o purta. Trebuia să supravieţuim ca să ne întoarcem la ea.
I-am înghiontit pe copii. Thuận şi Hạnh s-au întors pe partea cealaltă. Ngọc şi Đạt s-au ridicat în capul oaselor, frecându-se la ochi. I-am dus la pârâu.
— Spălaţi-vă şi beţi mai întâi.
Când s-au întors pe peticul de iarbă, le-am oferit tulpină de banană.
— Dar asta e mâncare pentru porci, a spus Đạt.
— Dacă porcii o pot mânca, atunci şi noi putem. Am zâmbit şi am muşcat din tulpină. Zemoasă şi crocantă, mi-a potolit setea.
Ngọc a luat o gură şi a dat din cap:
— Delicioasă.
Đạt a clătinat din cap, dar a cedat, muşcând din ea. Pe măsură ce mesteca, faţa i s-a destins.
Am luat un picior de crab şi l-am înfulecat.
— Încercaţi, le-am spus copiilor, care s-au înfiorat, o să avem mult de mers.
— Unde mergem, mămico? m-a întrebat Đạt.
— La Hà Nội.
Mă gândisem multă vreme la asta. În capitală aveam să-l caut pe învăţătorul meu din copilărie. Eram convinsă că maestrul Thịnh şi familia lui aveau să ne ajute. Poate că reuşeam să-mi găsesc şi o slujbă.
— Đar e departe, a spus Ngọc.
— Đa, trei sute de kilometri.
Am ronţăit crabul între dinţi, mestecând de zor şi uitând să înghit.
— Cum ajungem acolo?
Đạt s-a oprit din mestecat.
— O să urmăm şoseaua naţională.