— Nu prea, aveam moralul ridicat. Dacă n-am fi ripostat, am fi fost făcuţi una cu pământul şi Nordul ar fi fost ocupat. Înainte să pornim la drum, tatăl tău, Thuận şi cu mine am fost repartizaţi în companii diferite. Thuận mi-a spus că, din moment ce am supravieţuit Reformei Agrare, nimic nu poate să ne omoare – eram invincibili. Tatăl tău a glumit că la întoarcere o să organizeze o nuntă comună pentru Thuận şi pentru mine. Văzuse cât de mult plânseseră iubitele noastre – Thu şi Nung – când ne însoţiseră la plecare. Ne-am îmbrăţişat strâns când ne-am luat rămas-bun. Nu ni se spusese unde anume ne îndreptam.
Unchiul Đạt s-a oprit. Îmi era teamă că îi e prea greu să continue, dar şi-a dres vocea.
— Ştii, armata Vietnamului de Nord nu avea prea multe maşini, camioane sau trenuri, iar bombele inamicului ţinteau drumurile. Aşa că era mai indicat să mergem prin jungle şi păduri şi să escaladăm lanţul muntos Trường Sơn. Adevărul e că sute de mii de soldaţi din Nord au ajuns în Sud în felul ăsta, creând o reţea prin junglă, care acum se numeşte Drumul lui Hồ Chí Minh. Mi s-a spus că o să dureze şase luni de mers pe jos şi cu toţii aveam de cărat o mulţime de lucruri – haine pentru toate condiţiile de vreme, medicamente, bandaje, un hamac, o cazma pliabilă, sandale, ustensile de gătit şi tacâmuri... Pe umărul stâng căram cinci kilograme de orez într-un ruột tượng, o desagă lungă făcută din pânză. Pe umărul drept, un AK-47, o armă de asalt furnizată de ruşi. În jurul mijlocului aveam o sută douăzeci de cartuşe şi o gamelă cu apă.
Unchiul Đạt a închis ochii.
— Când tovarăşii mei şi cu mine am pornit la drum, se instalase iarna. Era rece şi umed. Armata avea un slogan pentru noi: Đi không dẫu, nấu không khói, nói không tiếng. „Avansaţi fără să lăsaţi urme, gătiţi fără să faceţi fum şi vorbiţi fără să scoateţi un sunet.” Avioanele inamice încercau să ne găsească, aşa că trebuia ca mişcările noastre să rămână secrete. Mergeam noaptea, iar în timpul zilei ne ascundeam. Ne camuflam cu frunze verzi şi crenguţe ca să ne integrăm în peisaj. Locurile noastre de gătit erau nişte gropi adânci care trebuiau să fie acoperite şi conectate la canale lungi de aerisire, pentru a împrăştia fumul.
— Sună teribil de periculos, unchiule.
— Da, a fost. Să mergi în beznă era o mare provocare. Dacă te pierdeai, erai terminat. Când se făcea ziuă, ne instalam tabăra şi ne odihneam. Ori de câte ori mă aşezam, găseam lipitori care mi se prinseseră de piele.
M-am înfiorat. Citisem despre aceşti paraziţi, care sugeau atât de mult sânge, încât se umflau şi deveneau nişte mingi rotunde.
— Raidurile bombardierelor erau frecvente, aşa că, de fiecare dată când ne opream, trebuia să găsim sau să ne săpăm adăposturi, înainte de a ne putea întinde hamacele între copaci. Fiecare hamac avea o prelată care să ne apere în caz de ploaie, ceea ce se întâmpla des. Prelata era importantă, crede-mă. Cu ea acopeream cadavrele soldaţilor după ce mureau; era giulgiul nostru. La început, după fiecare cinci zile de mers, aveam o zi de odihnă. O aşteptam cu nerăbdare. Dacă nu eram de gardă, puteam să dorm, să vânez, să pescuiesc sau să adun plante comestibile, în zilele de odihnă, căpitanul nostru trimitea o echipă de doisprezece soldaţi până într-o tabără militară din apropiere, să aducă provizii pentru următoarele cinci zile de marş. Împreună cu ruşii, comuniştii chinezi ne sprijineau în lupta împotriva americanilor, aşa că primeam mâncare şi de la chinezi.
Am închis ochii şi am încercat să mi-l imaginez pe tata pescuind într-un pârâu adânc din inima junglei.
— Însă trupurile noastre nu erau făcute pentru condiţiile dure din junglă, Hương, a continuat unchiul meu. La o lună de când ne-am început drumul, mulţi dintre camarazii mei s-au îmbolnăvit. Eram extenuat. Din fericire, primăvara a venit să mă salveze. Florile au explodat în culori strălucitoare. Lumina soarelui era aurie ca mierea. În loc să miroasă a moarte şi a explozibili, aerul mirosea a viaţă. Păsările, ca asta pe care a sculptat-o pentru tine, cântau.
— Atunci l-ai întâlnit pe tata?
— Nu, prima oară am făcut cunoştinţă cu sốt rét – malaria. Am fost lovit de accese de febră şi totuşi îmi era atât de frig că tremuram incontrolabil. Aveam senzaţia că oasele mi se năruie sub propria greutate, nu mai avusesem niciodată parte de o asemenea durere. Nu puteam să merg şi a trebuit să zac în hamac, la marginea drumului, aşteptând şi tot aşteptând să mă întremez. La început, când cineva se îmbolnăvea, soldaţii din compania lui îl cărau cu ei. Dar camarazii mei erau şi ei foarte slăbiţi – cei care mai rămăseseră. Exista o clinică unde voiau să mă ducă oamenii din unitatea mea, dar am refuzat, pentru că era foarte departe. Le-am spus că o să-mi revin în curând şi că o să-i prind din urmă. Aşa că mi-au lăsat mâncare, apă, medicamente şi şi-au luat rămas-bun.
— Unchiule, dacă i-ai fi lăsat să te ducă la clinică, poate că acolo ai fi întâlnit-o pe mama.
— Pe atunci încă nu se înrolase în armată, Hương. Ştii unde era repartizată?
Am clătinat din cap.
— Nu mi-a povestit prea multe. Mi-a spus doar că a trecut prin lucruri teribile. Lucruri care nu doreşte să se întâmple nimănui.
— Doctorii au avut una dintre cele mai grele slujbe de pe front, Hương. Trebuia să găsească metode de a-şi ascunde clinicile de avioanele inamicului. Treaba lor nu era doar aceea de a salva vieţi, ci şi de a-i proteja pe pacienţi. La fiecare atac al inamicului, trebuiau să mute pacienţii în adăposturi sau să-i ducă peste munţi şi să instaleze o nouă clinică. Uneori trebuiau chiar să pună mâna pe armă ca să lupte.
Cuvintele lui m-au blocat. La asta nu mă gândisem. Am înghiţit în sec.
— Unchiule, crezi că e posibil ca mama mea să fi adus pe lume copii, acolo pe front?
— De ce întrebi?
— Sunt... sunt doar curioasă.
— E foarte posibil ca mama ta să fi adus pe lume copii, Hương. Medicii din Nord trebuiau să-i ajute pe civilii care-şi părăsiseră satele.
Am dat din cap, mi s-a luat povara grea de pe piept.
— Acum, că eşti aici, unchiule, sper să se întoarcă acasă.
M-am dus în bucătărie şi m-am întors cu un bol plin de alune prăjite. Unchiul Dạt şi-a zvârlit câteva în gură, mestecând zgomotos.
— Bunica mi-a spus că mama ta s-a mutat acasă la Duyên, pentru că acolo e linişte. Care-i motivul adevărat?
— S-a certat rău cu bunica.
Am rotit bolul cu mâna.
— De ce?
— A spus că, dacă bunica n-ar fi fugit din satul ei, poate că niciunul dintre voi n-ar fi trebuit să plece pe front şi unchiul Thuận n-ar fi murit.
— Ce?
Unchiul Đạt a ridicat privirea către altar, scuturând din cap.
— Fugind, bunica ne-a salvat. Şi, pe lângă asta, dacă am fi rămas în sat, tot ne-ar fi recrutat.
— Deci tu nu o învinovăţeşti deloc pe bunica pentru ceea ce s-a întâmplat?
— S-o învinovăţesc? Nici vorbă. Din contră, am impresia că nu sunt suficient de bun ca s-o merit. Nu înţeleg de ce a spus mama ta lucruri atât de dureroase.
— Unchiule, te rog... să nu fii supărat când o vezi pe mama. Vreau să se mute înapoi cu noi.
— Şi eu vreau să se întoarcă acasă, Hương. Nu-ţi face griji.
Am luat pasărea Sơn ca şi mi-am apropiat-o de faţă.
— Şi apoi ce s-a întâmplat, unchiule?
