— Đar cum, mai exact?
Sprâncenele lui Đạt deveniseră două semne de întrebare.
— O să mergem pe jos.
Ar fi fost prea riscant să facem autostopul şi nu aveam bani la mine. Rămăsesem fără un sfanţ, gloata îmi furase toţi banii. Îi privisem cuprinsă de disperare în timp ce cărau cufărul cu bani. Se luptau pentru el ca nişte lupi.
— Să mergem pe jos? Trei sute de kilometri? au strigat la unison.
— Sst! Să mergem mai departe şi o să vedem.
— Mămico, o să-l găsim curând pe fratele Minh? Ce-o să se întâmple dacă oamenii ăia răi o să-l prindă?
Đạt m-a privit cu lacrimi în ochi. El şi Minh erau foarte apropiaţi. Împărţeau acelaşi pat, se urcau în aceiaşi copaci, alergau după aceeaşi minge de fotbal.
— O să-l revedem, fiule. E iute. Nimeni nu poate să-l prindă.
Ngọc mi-a dat o bucată de hârtie crâmpoţită.
— Bileţelul domnului Hải. L-am găsit lângă fereastra deschisă, înfăşurat în jurul unei pietricele. I l-am citit doamnei TÚ.
Îmi tremurau degetele.
Urgent! Điệu Lan, ia copiii şi fugi. Công a fost omorât în faţa ochilor mei. Minh a scăpat. Trebuie să mergi repede, nu-l aştepta. Au o normă de oameni pe care trebuie să-i execute. Te rog, pleacă. Grăbeşte-te!
Lacrimile mele au căzut peste cuvintele scrise în grabă, mânjindu-le. Cu ce greşisem? De ce eram condamnată la moarte?
Zgomotul îndepărtat al tobelor şi al strigătelor ne-a făcut să tresărim. Reforma Agrară se trezea din somnul de peste noapte.
Thuận şi Hạnh s-au ridicat imediat în fund când s-a auzit încă un rând de bătăi de tobe. Ţinându-ne unii de alţii, am fugit de acolo.
La amiază ne-am oprit sub un copac, prăbuşindu-ne în umbra lui. Părea un loc sigur pentru un popas. În spatele nostru era un rând de tufişuri dese, care se aliniau de-a lungul unui alt pârâu.
Sáng mi-a ridicat bluza, în căutare de lapte. Ngọc a împărţit restul tulpinii de banană cu Dạt. Thuận şi Hạnh se certau pentru un fruct de na mai mărişor. Ne era foame, însă mai mult de jumătate din mâncare se dusese deja.
Le-am explicat copiilor că trebuie să fugim departe, că nu putem să ne ducem la rudele noastre, fiindcă sătenii îi cunosc bine pe toţi. Ngọc a dat din cap, studiindu-mi petele negre de pe tălpi. Folosind o ţeapă lungă, a reuşit să scoată spinii mai mici care mi se împlântaseră în tălpi.
— Sora Ngọc o să fie o doctoriţă bună, s-au înveselit Hạnh şi Thuận.
— Aşteaptă, mămico.
Đạt a scos mâncarea rămasă din desaga de pânză, apoi a rupt desaga în fâşii lungi şi mi le-a legat în jurul piciorului. Acum aveam încălţări, făcute cu dragoste.
Privindu-i pe copii, inima mi-a fost inundată nu doar de simpla dorinţă de a trăi, ci şi de a prospera. Dacă oamenii aceia răi voiau să mă predau, nici că puteau să se înşele mai mult. Atâta timp cât eram mamă, nu aveam să renunţ niciodată.
Am mers ore în şir, udaţi de ploaia unei furtuni iscate de nicăieri, arşi de soarele puternic, înfometaţi, obosiţi, cu copiii smiorcăindu-se, până când Đạt a spus:
— La uite, mămico.
Un bărbat. Stătea aplecat pe câmpul de orez din dreptul drumului, cu faţa ascunsă sub nón lá şi trupul apărat de o áo tơi – o haină ţesută din frunze uscate de tơi şi filamente de bambus.
M-am oprit din mers şi asta au făcut şi copiii.
— Ar trebui să ne ascundem? a şoptit Ngọc. Fermierul s-a îndreptat de spate, aruncând câteva smocuri de buruieni în pârâu. Când şi-a fluturat mâna, mi-am dat seama că „el” e o femeie.
Privirile ni s-au întâlnit.
— Nu scoateţi o vorbă, copii. Lăsaţi-o pe mămica să vorbească.
M-am apropiat de ea.
— Bună ziua, soră.
Femeia a dat din cap, dându-şi pălăria pe spate.
— De unde veniţi?
Ne studia îmbrăcămintea.
— Noi... am fost în vizită la rudele noastre, acolo. Am arătat cu mâna în direcţia unui sat aflat departe, în dreapta noastră.
— În satul Thiên Sơn? Acolo stau eu. Pe cine aţi vizitat?
— Pe cine? Păi... pe unchiul meu. E bătrân şi slăbit.
— Unchiul dumitale e domnul Trương sau domnul Thảo?
Ce proastă fusesem să aleg cel mai apropiat sat. Acum femeia avea să afle că sunt pe fugă.
