Unchiul Dạt a oftat şi a luat o înghiţitură din sticlă.
— Malaria e o boală teribilă. Te slăbeşte foarte tare. Zăceam pur şi simplu în hamac, tremurând şi arzând de febră, în timp ce pe lângă mine grupuri de oameni treceau în tăcere. Zile şi nopţi se scurgeau, dar nu reuşeam să mă ridic. Ori de câte ori vreo companie îşi instala tabăra acolo, mă ajutau să-mi gătesc orezul şi-mi lăsau nişte legume. Şi ei erau obosiţi, înfometaţi şi bolnavi, iar eu mă simţeam complet inutil. Într-o dimineaţă, un bărbat m-a trezit din înceţoşare. Am crezut că e doar un vis, dar în faţa mea stătea Hoàng.
— Tata?
— Da, el era. Zâmbea cu gura până la urechi. „Ah, nu-mi vine să cred că buşteanul ăsta s-a dovedit a fi cumnatul meu”, mi-a spus.
— Cum era, unchiule? Foarte slab?
— Era mai slab, dar arăta bine. Îşi lăsase şi barbă. Mi-a spus că înainte îl rădea maică-ta, aşa că păstra barba pentru ea, drept cadou.
Nu m-am putut abţine să zâmbesc.
— Mai putea să glumească?
— Ştiu, e o pasăre rară.
— Povesteşte-mi mai multe despre el, unchiule.
— Mi-a arătat pasărea Sơn ca pe care o cioplise pentru tine. Spunea întruna cât de dor îi e de tine şi de mama ta. Îi părea rău că nu ţi-a spus niciodată cât de mult te iubeşte şi că însemni foarte mult pentru el.
— De ce nu s-a întors, unchiule? Crezi că i s-a întâmplat ceva?
— Ai văzut cât timp mi-a luat mie? Ar putea să se întoarcă oricând.
Am încuviinţat. Întoarcerea unchiului Dat îmi dădea speranţă.
— În ziua aia, tatăl tău mi-a gătit micul-dejun, prânzul şi cina şi m-a şi hrănit. Am avut ocazia, pentru prima oară în ultimele săptămâni, să mănânc carne proaspătă. A reuşit să-mi facă rost şi de medicamente. A stat cu mine, şoptindu-mi despre tine şi mama ta şi despre vremurile fericite petrecute la Hà Nội. Când soarele a început să apună, a scos pasărea din buzunarul de la piept şi m-a rugat să ţi-o dau dacă se întâmplă să ajung primul acasă.
Am strâns pasărea la piept şi o lacrimă mi-a alunecat pe obraz.
— N-am vrut să văd întunericul, dar a venit. Momentul când trebuia să ne luăm rămas-bun. Tatăl tău şi-a turnat tot orezul din desaga lui într-a mea. S-a dus până la un pârâu din apropiere şi mi-a umplut gamela, dezinfectând-o cu ajutorul unei tablete. Mi-a dat o îmbrăţişare frăţească. A glumit, spunând că cine va ajunge primul acasă trebuie să-i facă cinste celuilalt cu o bere. După vreo jumătate de oră... Unchiul mi-a aruncat o scurtă privire. Şi-a dres vocea.
— Hm... cum spuneam, îmi doream ca tatăl tău să rămână. Am încercat să mă ridic din hamac, crezând că sunt destul de puternic să mă alătur unităţii lui, dar picioarele mi-au cedat. Nu puteam să devin o povară pentru el, aşa că am zăcut acolo, privindu-l cum se îndepărtează. Două săptămâni... la două săptămâni după plecarea lui, au sosit avioanele americane. Bombele au întunecat cerul. Exploziile au întors lumea cu susul în jos. Junglele au fost smulse din rădăcini şi ardeau ca iarba sălbatică.
Am ridicat privirea către altarul familiei şi m-am rugat.
— Medicamentele tatălui tău mi-au dat putere să mă târăsc într-o peşteră şi să mă ascund acolo. Mâncarea lui m-a ajutat să supravieţuiesc bombardamentelor. Imediat ce m-am întremat, am ieşit din peşteră clătinându-mă. Avioanele inamice dispăruseră şi numi venea să-mi cred ochilor: sute de soldaţi treceau pe lângă mine în tăcere, pe aceeaşi potecă distrusă de bombe. Grupele Tinerilor Voluntari, majoritatea femei, reparau poteca; prima lor sarcină era să găsească bombele neexplodate şi să le dezamorseze. M-am alăturat unei alte unităţi şi acum ne deplasam atât ziua, cât şi noaptea. Din pură întâmplare, Thành, colegul mătuşicii tale Hạnh, mi-a devenit camarad, în drumul nostru spre Sud am văzut craterele provocate de bombe, atât de multe, încât părea că o turmă de animale gigantice trecuse în grabă, lăsându-şi urmele în pământ. Uneori, când ne căţăram în munţi, simţeam o ploaie uşoară împrăştiată de avioanele care treceau pe deasupra capetelor noastre. Plantele din jurul nostru se zbârceau imediat, copacilor mari le cădeau frunzele. Totul în jurul nostru se veştejea. Comandaţii ne-au ordonat să ne scoatem batistele, să urinăm pe ele şi să ni le ţinem la nas, ca să ne protejăm. Am continuat marşul.
Unchiul ţinea sticla cu ambele mâini şi se uita fix la ea.
— Ori de câte ori treceam pe lângă o zonă distrusă, ne întâmpina o privelişte deprimantă. Nicio pasăre, niciun fluture, nicio floare sau un copac verde. Şuieratul vântului suna ca trăncănitul unor fantome furioase. Era şi mai periculos, din moment ce inamicul ne putea vedea mai uşor de sus. Înainte de război nu atinsesem niciodată un mort, cu excepţia tatălui meu, dar acum săpam întruna gropi pentru camarazii mei.
Mi-am pus mâna pe braţul unchiului.
— Thành şi cu mine am devenit cei mai buni prieteni. Ne-am spus unul altuia că trebuie să supravieţuim, ca să ne întoarcem la familiile noastre. Thành mi-a arătat brăţara lui, făcută din mici mărgele de lemn. Mama lui urcase cele o mie de trepte ale muntelui Yên Tử ca să ajungă la pagoda sacră Yên Tử, unde primise brăţara de la călugărul şef, a cărui binecuvântare spera să-l ferească pe fiul ei de rele. I-am arătat lui Thành amuleta mea: pasărea Sơn ca.
Unchiul a mai luat o gură de băutură.
— După mai multe săptămâni, am ajuns în Quảng Bình, o provincie centrală. În timp ce stăteam pe malul râului, am rămas cu gura căscată. În faţa mea, pe apele de smarald, alunecau sute de sampane. Veniseră să ne ia şi să ne ducă la faimoasele peşteri Phong Nha. Am vâslit pe sub mii de stânci joase cu aspect magic, licărind ca nişte cupole înstelate, deasupra luminii pâlpâitoare a torţelor.
— Peşterile trebuie să fi fost uluitoare, unchiule.
— Da...
A dat din cap.
— O vreme, am avut impresia că am lăsat în urmă războiul pentru a intra în lumea păcii. Nu mai existau bombe şi gloanţe, nu mai exista moarte. Doar apa lovindu-se de bărcile noastre. În acele peşteri am simţit mirosul dulce al păcii, Hương. Îl inspiram şi tânjeam după pace. Când am ajuns în Phong Nha, am găsit mii de soldaţi care se odihneau pe plajele cu nisip, de-a lungul râului. Am încercat să dau de Thuận şi de tatăl tău, dar nu erau acolo. Phong Nha nu e o peşteră – e un sistem gigantic de peşteri. În locul în care mă odihneam, soarele se revărsa prin spărturile dintre munţii înalţi, scânteind pe stânci. Munţii ne protejau. Seara, artişti care veniseră tocmai din Hà Nội cântau, dansau şi ne citeau poezii. Pentru prima dată după luni de zile puteam să vorbim şi să râdem nestingherit. Nu trebuia să ne mai temem de propria noastră voce. În acea peşteră am avut parte de una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Am avut ocazia să ţin de mână o dansatoare şi i-am inspirat parfumul părului. Când am adormit pe malul râului, în sunetul blând al valurilor care se spărgeau, am visat-o pe Nhung. Unchiul Dạt şi-a înghiţit băutura.
Domnişoara Nhung? Seara trecută, iubita unchiului meu sosise la scurt timp după ce luaserăm cina. Îl aşteptase şapte ani lungi şi am crezut că o să fie bucuros să o revadă. Dar s-a ferit de privirea ei şi n-a făcut decât să-i răspundă la întrebări. Bunica încă nu terminase de făcut ceaiul pentru ea, când unchiul a spus că e obosit şi are nevoie de somn. După ce s-a dus la culcare, bunica a încercat s-o consoleze pe domnişoara Nhung, dar ea a plecat plângând. Oare dansatoarea îl făcuse pe unchiul Đạt să se răzgândească în privinţa domnişoarei Nhung?
— Peştera era atât de paşnică, Hương, încât îmi doream să rămân acolo pentru totdeauna. Mi-am imaginat cum ar fi să mă căsătoresc şi să-mi cresc copiii acolo. Dar, când s-a făcut dimineaţă, a trebuit să plecăm. Pentru a ne ajuta să ajungem în Sud, Drumul lui Hổ Chí Minh trece atât prin Laos, cât şi prin Cambodgia. Dar bombele americanilor ne-au găsit şi acolo. Am dus cu noi războiul în căminele vecinilor. Mă regăseam în fetele şi băieţii din ţările vecine care au trebuit să fugă şi să-şi găsească adăpost în timpul bombardamentelor. Mulţi ani mai târziu, aveam să aflu că sute de mii de laoţieni şi cambodgieni au pierit în timpul războiului cunoscut la nivel internaţional drept „Războiul din Vietnam”, dar numit de guvernul actual al Vietnamului „Războiul de Rezistenţă împotriva Americii pentru Salvarea Ţării”. Indiferent cum s-ar numi, războiul continuă să ucidă şi astăzi copii în Việt Nam, Laos şi Cambodgia, fiindcă milioanele de tone de bombe neexplodate sunt încă îngropate în pământ. Unchiul a înghiţit.
— Curând, am ajuns înapoi pe pământ vietnamez şi în regiunile sudice controlate de inamic. Thành şi cu mine am rămas aproape unul de celălalt. Mă agăţam de amuleta mea, scoteam micuţa pasăre în fiecare noapte şi îi şopteam. Între timp, războiul secerase mai mult de jumătate din compania mea. Mai rămăseserăm doar în jur de cincizeci. Trebuia să fiu în alertă şi atent în permanenţă. Pe timp de război, până şi cea mai mică greşeală sau neglijenţă te poate costa viaţa, Hương. Odată, ne-am oprit la un pârâu să luăm apă de băut. Unul dintre camarazii mei a făcut un semn. A arătat spre pârâu, apoi spre propriul nas. Am luat apă în căuşul palmei şi am adulmecat-o. Mirosea a săpun. Căpitanul a trimis un mic grup în amonte. Ne-am furişat prin junglă, păstrând o distanţă sigură de malul pârâului. După o vreme, am auzit râsete înfundate. Furişându-ne mai aproape, am văzut un grup de soldaţi prin spărturile din frunziş.
Unchiul a tăcut. Lampa cu ulei a pâlpâit.
— Erau vreo zece, fără cămăşi, care se spălau pe celălalt mal. Erau tineri străinii ăştia, în jur de optsprezece sau nouăsprezece ani. Unii dintre ei erau albi şi aveau părul blond, pe când ceilalţi erau atât de negri, de parcă şi-ar fi mânjit pielea cu cărbune. Doi băieţi stăteau pur şi simplu în mijlocul pârâului, stropindu-se cu apă şi râzând. Pete de soare le scânteiau pe trup, lucind pe suprafaţa pârâului. Aerul mirosea a proaspăt şi a fericire. Era o privelişte atât de paşnică, încât m-am oprit pur şi simplu să-i privesc, în transă. Focurile de armă m-au zguduit. Într-o clipită, băieţii străini au căzut pe spate în pârâu. Urlau, lovind apa cu picioarele. Feţele lor frumoase s-au schimonosit în imagini ale groazei. Am încremenit, în timp ce alte şi alte gloanţe le străpungeau trupurile, aruncându-le carnea în aer. Hương, când le-am văzut sângele prelingându-se în pârâu, m-am gândit dintr-odată la mamele şi surorile lor. M-am gândit la lacrimi şi suferinţă. M-am gândit la tine, la bunica, la mama ta şi la Hạnh. Îi urasem atât de tare pe americani şi pe aliaţii lor până-n ziua aia. Îi uram pentru că aruncaseră bombe peste ai noştri, omorând civili nevinovaţi. Dar, începând din ziua aia, am urât războiul. Ceea ce a spus unchiul m-a făcut să cad pe gânduri. La rândul meu, nu-i puteam suferi pe americani. Dar, citindu-le cărţile, le-am văzut şi cealaltă latură – umanitatea lor. Într-un fel, eram convinsă că, dacă oamenii ar fi dispuşi să se citească unii pe alţii şi să perceapă lumina altor culturi, pe pământ n-ar mai exista războaie.
— Poate compasiunea mea faţă de inamic m-a salvat mai târziu.
Unchiul Đạt a clătinat din cap.
— Odată, călătoream singur printr-o pădure ca să transmit un mesaj important pentru o tabără aflată în apropiere. Apoi am auzit sunetul unui elicopter care se apropia. Am luat-o la fugă, încercând să găsesc o ascunzătoare, dar n-aveam unde să mă ascund, aşa că m-am aruncat la pământ şi mi-am acoperit trupul cu frunze putrede. Elicopterul a intrat în raza mea vizuală, iar în uşa lui deschisă stătea un bărbat alb, înalt şi cu umerii laţi. Cerceta pădurea de sub el, strângând în mână o mitralieră M-60.
Mi s-a tăiat respiraţia.
— Străinul a aţintit arma asupra mea. Eram sigur că mă văzuse. Palele elicopterului suflaseră frunzele care mă acopereau. Mi-am ţinut respiraţia, aşteptând răpăitul mitralierei, aşteptând ca o durere îngrozitoare să-mi sfâşie carnea, aşteptând moartea. Dar omul se holba pur şi simplu la mine – apoi a scuturat din cap şi a făcut un semn cu mâna. Elicopterul s-a îndepărtat încet, iar deasupra mea n-a rămas decât cerul strălucitor. Încă mă întreb cine era omul ăla şi de ce nu m-a împuşcat. Poate că n-a văzut că am o armă, fiindcă ascunsesem mitraliera AK-47 în spatele meu. Poate că se săturase să ucidă sau poate că era împotriva războiului. Sau poate că s-a gândit pur şi simplu că sunt mort, dar ştiu că nu e adevărat. În clipa aia ne-am privit în ochi de parcă ne-am fi uitat într-o oglindă. Dar războiul nu înseamnă bunătate şi compasiune, Hương. Războiul înseamnă moarte, suferinţă şi nefericire. Ştiu asta, pentru că am ajuns pe unul dintre cele mai rele câmpuri de bătălie, lângă Núi Bà Đen – Muntele Fecioarei Negre, la nord-est de Sài Gòn. Credeam că suntem în siguranţă în adăposturile săpate în mijlocul unei păduri uriaşe de bambus, la poalele muntelui, dar inamicul ne-a localizat rapid. Artileria ne-a bombardat, apoi şi-au trimis trupele de infanterie. Bătălia s-a terminat abia după ce le-am doborât două elicoptere. După ce inamicul s-a retras, am crezut că o să primim ordin de la căpitanul nostru să plecăm ca să ne găsim altă ascunzătoare, dar, dintr-un motiv sau altul, a decis să rămânem acolo peste noapte. A trimis câteva santinele să formeze o barieră de protecţie în jurul nostru şi o echipă care să cumpere un porc de la graniţa cambodgiana. A decis că trebuie să sărbătorim victoria. Răbdam de foame de câteva zile, aşa că voia să prindem puteri pentru o altă expediţie dificilă. Când masa a fost gata, ne-am ghemuit pe jos, pregătiţi să ne savurăm mâncarea. Imediat ce ne-am luat beţigaşele, din cer s-a auzit un huruit. Am crezut că e un fulger. „Bombardiere B-52!”, a strigat cineva. Am sărit în picioare, fugind să ne salvăm vieţile. L-am tras pe Thành după mine, ţâşnind spre un adăpost antiaerian aflat în apropiere. Era unul mare, săpat pentru folosinţă comună. M-am aruncat în adăpost, urmat de Thành şi de alţi şase camarazi. Exploziile ne-au ridicat de la pământ, azvârlindu-ne ca pe nişte pietricele. Am asurzit şi am văzut negru în faţa ochilor. Peste noi ploua cu pietre şi pământ. Au urmat alte explozii. Am crezut că adăpostul o că cedeze şi o să se prăbuşească peste noi, dar, deodată, bombardamentul a încetat. S-a lăsat liniştea. Îmi auzeam bătăile înnebunite ale inimii şi pârâitul focului. Am simţit miros de praf şi de ars. Unchiul s-a uitat la lampa cu ulei. Faţa i s-a schimonosit.
