Am rămas ţintuită locului, în timp ce ea s-a urcat pe drum şi s-a apropiat de noi.
— Nu e un moment bun să vă plimbaţi.
Şi-a scos haina ţeapănă şi a întins-o pe iarbă. A început să-şi dea jos cămaşa maronie, cu mâneci lungi. La rândul meu, purtam o cămaşă asemănătoare când mergeam la câmp, ca să mă protejez de soare.
— Hainele tale şi hainele copiilor tăi...
Femeia a clătinat din cap...
— Par prea scumpe ca să fiţi în siguranţă.
S-a uitat în jur.
Am coborât privirea spre bluza mea verde. În ciuda unor mici rupturi şi stropi de noroi, mătasea strălucea. Femeia avea dreptate, nu arătam ca o ţărancă săracă.
— Puneţi-vă asta. Sunt vremuri tulburi.
Femeia mi-a dat cămaşa ei şi m-a ajutat s-o îmbrac.
— Fă-i şi pe copiii tăi să pară săraci.
A băgat mâna într-o groapă cu noroi şi l-a întins pe copii.
Thuận şi Hạnh s-au dat înapoi, dar Dạt şi Ngọc i-au liniştit.
— Mergeţi într-un oraş mare. Găsiţi-vă un loc unde să vă ascundeţi, ne-a şoptit femeia. Vă doresc noroc.
— Soră... cum ajungem la şoseaua naţională?
A arătat înainte.
— Dar nu vă apropiaţi de satul de colo. Sunt mulţi câini răi.
Ngọc şi Dạt s-au înclinat, mulţumindu-i femeii, care le-a cuprins feţele în palmele ei.
— Aveţi grijă de voi.
Le-a dat drumul şi a rămas acolo, uitându-se la noi. După ce am parcurs o distanţă scurtă m-am uitat în urmă şi am văzut-o stând în acelaşi loc, pălăria ei nón lá era o floare albă, lucind în întinderea verde.
— Mămico, mi-e frică.
Hạnh m-a strâns de mână în timp ce ne ghemuiam pe un petic de iarbă. Deasupra capetelor noastre, roiuri de stele şi o felie portocalie de lună luminau cerul. Dar lumina Cerurilor era prea departe ca să ajungă la noi. În locul în care stăteam întinşi, întunericul ne învăluia în coconul său.
— Nu-ţi fie, dragostea mea. Sunt aici. Am sărutat obrajii umezi ai lui Hạnh.
— Mi-e foame, mămico, a spus Thuận.
— Mâine o să găsim ceva de mâncare. Încearcă să dormi.
Eram pe fugă de trei zile. Nu mai aveam mâncare. Găsisem câţiva crabi de nămol şi melci, dar nu puteam sà le mai dau copiilor să-i mănânce cruzi. Dạt şi Hạnh avuseseră diaree. Ngọc făcuse febră.
— Te doare burtica?
Am întins mâna spre Đạt.
— Acum e mai bine, mămico.
Vocea îi era la fel de obosită ca a unui bătrân. S-a încolăcit ca un crevete, cu Sáng între noi. Copilaşul meu plânsese îndelung înainte să adoarmă. Nu mai puteam să produc suficient lapte pentru el. Gândul la drumul lung care ne aştepta era unul dureros. Găsiserăm şoseaua naţională şi mergeam pe o potecă paralelă cu ea, însă foamea şi extenuarea ne încetineau.
— Mămico, mi-e foame.
Din întuneric s-a auzit din nou vocea lui Thuận.
— Taci, încerc să dorm, l-a certat Hạnh.
— Şşt! O să-ţi cânt, o să-ţi cânt un cântec de leagăn...
— Cel despre cocor, mămico.
— À à ơi... con cò mà đi àn đêm, đậu phải cành mềm lộn cổ xuống ao... o, a, cocorul ce caută noaptea mâncare se agaţă de o creangă şubredă şi se scufundă cu capul înainte în iaz...
Ştii şi tu cântecul ăsta? Bineînţeles că-l ştii. Ţi-l cânta maică-ta.
În noaptea aceea am cântat încetişor, până când respiraţia copiilor a devenit uniformă. Era linişte, poate că mă auzeau Cerurile. Ducându-mi mâinile la piept, m-am rugat ca Minh să fie în siguranţă, ca sufletul lui Công să ajungă în rai, ca mătuşica TÚ să nu păţească nimic, ca domnul Hải şi familia lui să nu fie expuşi niciunui risc. M-am rugat pentru femeia pe care o întâlniserăm pe drum; cămaşa ei îmi încălzea pielea, oferindu-mi confort şi putere.
M-am întrebat dacă aveam să-l găsesc vreodată pe Minh. În mesajul său, domnul Hải nu spusese încotro o luase Minh sau cum să-l găsesc. Îmi doream să mă pot întoarce în satul nostru şi sà întreb.
Febra lui Ngọc nu ceda. Trupul ei ardea ca un cărbune încins. Am orbecăit până la şanţul dintre poteca noastră şi câmpurile de orez. Era plin de apă de ploaie, apă pe care o luam în gură şi i-o dădeam lui Ngọc, apă pe care o foloseam ca să-i răcoresc trupul.
