— Domnule, doamnă, vă rog să ne ajutaţi, ne e foame.
Vocile copiilor tremurau. Dar parcă deveniserăm invizibili. Nimeni nu s-a oprit. Nimeni.
Am stat multă vreme acolo, cerşind. Sáng era sleit; nu mai putea decât să plângă din când în când, în cele din urmă, cineva s-a oprit. Monedele au zornăit vesel în timp ce cădeau în palmele lui Hạnh.
— Poftim, s-a auzit vocea unei femei.
— Mulţumim, bunico, au strigat copiii.
M-am întors şi am văzut o doamnă suplă, cu părul lung şi negru şi un zâmbet pe chip. Privirea mea a urmărit-o până a ajuns la o tarabă cu legume, de unde a ridicat o legătură de spanac de apă. Am recunoscut în ea graţia mamei mele.
— Domnule, doamnă, priviţi în inimile voastre, daţi dovadă de compasiune.
Copiii au părut să capete forţe noi, vocile lor erau acum mai hotărâte, palmele lor se întindeau prin marea de oameni care trecea pe lângă noi.
Pe măsură ce deveneam din ce în ce mai disperată, am auzit vocea lui Thuận. Un bărbat se aplecase, aşezându-i câteva monede în palme. Cuvintele noastre de mulţumire l-au urmat până când a dispărut în mulţime.
Un sunet şfichiuitor a sfâşiat aerul. Am sărit în picioare, trăgându-i pe copii spre mine.
În faţa noastră stătea un bărbat cu o nuia de bambus în mână şi faţa roşie de furie.
— Cerşetorii n-au ce căuta în satul ăsta. Plecaţi acum.
— Ne pare rău, domnule, nu ştiam.
M-am înclinat, ascunzându-mă sub pălărie. Copiii se ţineau de poalele cămăşii mele. Am plecat în grabă.
— Să nu vă mai întoarceţi aici, m-aţi auzit? Să nu îndrăzniţi să vă întoarceţi.
Vocea lui furioasă ne gonea. Am ajuns sub un copac mare, aflat la mică distanţă de locul în care se vindea phở. Umbra lui răcoroasă mi-a calmat nervii.
Ngọc s-a odihnit, sprijinindu-şi spatele de copac, în timp ce copiii numărau împreună monedele.
— Doisprezece cenţi, mămico.
Dạt mi-a zâmbit larg.
I l-am dat pe Sáng şi am luat banii.
La taraba cu supă era plin de clienţi. Vânzătoarea era ocupată să pună fire albe de tăiţei în boluri, aşezând peste ele felii de carne de vită, ceapă verde şi coriandru. A strigat la un băiat care încerca să-şi facă drum printre mese cu boluri aburinde în mână.
— Doamnă, cât costă un bol? am întrebat, în timp ce femeia a început să toarne cu polonicul supă în boluri.
— Cinci cenţi.
M-a privit, o crestătură adâncă îi cobora între sprâncene.
— Un bol, vă rog.
Am ezitat, monedele umezindu-se în palmele mele.
— Nu... Daţi-mi două.
— Arată-mi banii.
Văzându-i, ochii ei i s-au mai îmblânzit.
— Stai jos.
Copiii au început să ţopăie când le-am spus că urmează să fim serviţi cu mâncare.
Ne-am aşezat la o masă, cu stomacurile chiorăind. După ce am golit o carafă mare cu apă, am mai cerut una. Ajutorul era prea lent. Nemulţumirea precupeţei îl zăpăcea şi mai tare şi ducea mâncarea la mese greşite.
M-am ridicat. Đạt şi-a împins scaunul şi mi s-a alăturat.
— Banii pentru două boluri.
Am pus grămăjoara de monede lângă precupeaţă.
— Am putea să ne primim supele, vă rog? Copiii mei sunt flămânzi.
— Foamea v-a mâncat răbdarea?
Privirea i s-a oprit asupra lui Dạt.
— Păi, ai un băiat care pare puternic. De ce cerşeşte, dacă poate să muncească?
— Unde să muncesc, doamnă? Chipul lui Dạt s-a luminat.
