— Am nevoie de un alt ajutor. Trebuie să-l dau afară pe melcul ăsta lent.
A făcut semn cu bărbia înspre ajutorul ei.
— Aş putea să lucrez eu pentru dumneavoastră? m-am grăbit eu să spun. Pot să vă ajut să gătiţi...
— Mă crezi proastă? Câţi copii ai? Cinci? Hai, cară-te!
A împins spre noi două boluri cu supă fierbinte. Copiii s-au aruncat asupra mâncării. L-am hrănit pe Sáng. A bătut din palme, deschizând gura ca o pasăre. Nu ţin minte să fi mâncat vreodată mâncare mai delicioasă.
— Mămico, pot să lucrez aici?
Dat şi-a ridicat ochii din bol.
— Nu. Plecăm azi spre Hà Nội. E destinaţia noastră, ai uitat?
— Mămico.
Ngọc mă implora din priviri.
— E groaznic să mergi atât de mult pe jos. Am crezut că o să mor. Hai să rămânem aici. Să ne căutăm de lucru.
— N-ai auzit tobele?
Am coborât vocea.
— Nu suntem în siguranţă aici.
— Nimeni nu ştie cine suntem.
Dạt a chicotit.
— Toată lumea ne crede nişte cerşetori amărâţi.
— Nu te teme, mămico, a spus Ngọc.
— Nu, e periculos...
— Trebuie să fac pipi.
Dạt s-a ridicat şi s-a îndreptat către groapa de gunoi. La jumătatea distanţei, s-a întors şi s-a repezit spre vânzătoarea de phở.
— Dạt, să nu...
M-am ridicat în picioare.
— Lasă-l.
Ngọc m-a făcut să mă aşez.
Dạt stătea acum de vorbă cu precupeaţa. Ea îi spunea ceva şi a ridicat braţul, arătând spre cocioaba din spatele ei. Dạt a dispărut în gura întunecată a acesteia şi a ieşit de acolo arătând ca un om nou. Avea părul pieptănat şi o cămaşă curată. Copiii chicoteau, urmărindu-l cum ia bolurile aburinde şi le duce clienţilor.
— Uitaţi-vă la fratele Đạt, e atât de rapid, a spus Ngọc.
— Clienţii ăia îi zâmbesc, a şoptit Hạnh.
Crede-mă, Guava, unchiul Dạt era un băiat fermecător.
Thuận mi-a luat bolul şi a sorbit din el ultimele picături de supă. A plescăit atât de zgomotos din buze, încât am izbucnit cu toţii în râs.
Ne-am mutat înapoi la umbra copacului. Stând acolo, speram că nu vom avea necazuri. Bărbatul cu băţul de bambus circula prin piaţă. A mai gonit câţiva cerşetori şi nu s-a limitat la vorbe; le-a aplicat o ploaie de lovituri cu băţul.
Ţinându-l în braţe pe Sáng, mi-am sprijinit spatele de copac şi i-am lăsat pe copii, care se întinseseră pe jos, să-mi folosească picioarele drept pernă. Am privit în sus la trunchiul copacului şi la sutele lui de rădăcini aeriene şi mi-am dat seama că e un copac Bodhi. Buddha meditase şi atinsese iluminarea sub un copac Bodhi. Am simţit binecuvântarea lui în vântul răcoros care îmi mângâia faţa.
Îmi simţeam ochii grei, ca de plumb. Đạt s-a lăsat pe vine, cu un bol în mână. În timp ce fraţii lui împărţeau supa, mi-a spus că primise slujba.
— Cu cât te plăteşte, fiule? l-am întrebat.
— Zece cenţi pe zi.
— Asta înseamnă doar două boluri de phở. E curată exploatare.
— Dar aşa putem să ne cumpărăm de mâncare.
Dạt a îndepărtat bucăţi de frunze uscate din părul lui Thuận şi al lui Hạnh.
— Mamă, avem nevoie de o scurtă odihnă. Lasă-mă să încerc. Peste câteva zile, vedem ce facem.
Copiii mă implorau din priviri. Trupul dureros mă implora şi el. Am încuviinţat.
