Mai târziu, am fost trezită de plânsetele lui Dạt.
I-am sărutat faţa, simţind gustul sărat al suferinţei lui.
— L-am visat pe fratele Minh, mămico, am visat că l-au prins.
— Fratele tău e iute ca o pisică. E bine, crede-mă.
— Mi-e dor de el, mămico.
— O să-l găsim, îţi promit.
— Mi-e dor de unchiul Cống şi de tăticul.
Lacrimile lui Dạt îmi ardeau faţa.
— De ce se tot întâmplă lucruri rele familiei noastre?
— Nu ştiu, dar nu suntem singurii care au avut de suferit. Trời có mắt – Cerurile au ochi, scumpule. Cerurile o să-i pedepsească pe oamenii care fac lucruri rele.
— Mămico, eşti sigură că la Hà Nội o să fim în siguranţă?
— Aşa sper.
Am mângâiat părul lui Dạt.
— Ţii minte când tu şi Minh aţi găsit un cuib de pasăre în streaşina casei? V-aţi uitat împreună cum eclozează ouăle.
— Am hrănit puii cu insecte, până când au fost destul de mari să-şi ia zborul.
— Într-o zi o să ne întoarcem la casa noastră, fiule, o să ne întoarcem şi păsările din întreaga lume o să poată veni să-şi construiască împreună cu noi cuibul...
După ce Dạt a adormit din nou, m-am zvârcolit, întunericul se subţia, umbrele satelor aflate la marginea orizontului erau precum spinările unor femei apăsate de greutăţile vieţii. Mama mea trebuise să-şi ducă povara, iar acum era rândul meu.
Când cerul a căpătat o strălucire roz, m-am spălat pe faţă în şanţ. Apa îmi dădea senzaţia că stomacul meu e şi mai gol. Am căutat, dar n-am găsit nimic de mâncare. Ghemuită lângă o plantaţie de orez, mi-am trecut mâinile peste fire, sperând să găsesc o floare. Dar plantele de aici erau prea tinere.
Când eram mică, tata mă ducea să văd câmpurile de orez. Culegea o tulpină groasă, o descojea şi-mi dădea o floare lăptoasă de orez. Mi-am adus aminte de dulceaţa parfumată pe care o simţeam atunci în gură şi de cât de mult râdeam, în timp ce el mă căra în spate, galopând ca un cal pe marginea câmpului de orez.
Mi-am îndreptat privirea către şoseaua naţională. Pe drumul ăsta fusese decapitat tatăl meu, sângele lui fusese călcat în picioare de oameni şi animale, traversat de roţile vehiculelor, spălat de furtuni şi de ploaie. El mă lăsase să conduc căruţa trasă de bivolii de apă, un fel de a spune că femeile pot fi la conducere. Crezuse în mine, aşa că acum aveam încredere: puteam să mă salvez, pe mine şi pe copiii mei. I-am auzit vocea îndemnându-mă.
M-am aplecat în faţă şi am smuls câteva fire de orez. Curăţându-le de rădăcini şi de frunze, mi-am îndesat tulpinile firave în gură. Nu aveau un gust chiar atât de rău. Mâinile mele munceau cu furie.
Când i-am trezit pe copii, dându-le tulpinile, Ngọc a refuzat să mănânce. Acum avea febră şi mai mare. Avea ochii umflaţi, faţa de un roşu intens.
— Avem nevoie de ajutor.
M-am uitat către satul cel mai apropiat de noi. Nu mai puteam să fugim de oameni.
— Nu e periculos?
Dạt a aruncat o privire către pâlcul de copaci de unde strigăte şi răpăit de tobe se înălţau în lumina primelor raze de soare.
— Avem nevoie de mâncare şi de apă curată, fiule.
— Dar o să dăm peste oameni furioşi. Buzele lui Ngọc tremurau.
— O să te lege din nou, a spus Hạnh.
— O să ţipe la noi.
Faţa lui Thuận s-a schimonosit.
— O să avem grijă.
M-am uitat la hainele noastre, care arătau ca nişte cârpe de când se rupseseră. Sub cămaşa mea maronie însă, bluza mea de mătase era în continuare intactă. Trebuia să păstrez cadoul fratelui meu – ultima mea amintire de la el.
— Am o idee, a spus Đạt. Ce-ar fi să aşteptaţi cu toţii aici? Lăsaţi-mă să mă duc singur. E mai sigur. Pot să...
— Nu! Nu pot scăpa din ochi încă un copil.
— O să am grijă, mămico.
Am clătinat din cap.
— Să rămânem împreună. Suntem o echipă. Ne-am croit drum către sat, asemenea unui grup de animale bătute. Pe măsură ce ne apropiam de strigătele violente şi de răpăitul tobelor care răsunau din ce în ce mai tare, am simţit că mă lasă picioarele.
— Mămico, mi-e frică.
Ngọc m-a apucat de braţ.
